Fac “blogging” din 2007. Patru sunt subiectele care au inflamat lumea, ori de câte ori a fost cazul: Dumnezeu, Garda de Fier, homosexualii şi evreii.
Azi, despre Dumnezeu. Garda de Fier a avut grijă să se facă praf singură, de evrei este plin peste tot iar de homosexuali mi se rupe pula.

Am mai declarat asta, dar e timpul să spun din nou. Sunt ateu. Pentru dobitoci, asta nu înseamnă că sunt satanist sau că-l hulesc pe Dumnezeu. De fapt, am să merg ceva mai departe şi am să ţin o mică lecţie tuturor dereglaţilor care sunt deja cu degetul întins. Există două tipuri de ateism. Pozitiv şi negativ. Primul afirmă inexistenţa divinităţii, al doilea nu afirmă existenţa sa. Sunt, aşadar, un ateu negativ. Nu afirm existenţa celui de sus. Nu mă bat cu el în piept. Nu am tricouri cu “Jesus loves you 100%”. Nu mă duc la biserică să fiu iertat pentru că trăiesc, nu calc în strană pentru a fi dezlegat la peşte, nu de alta, dar nu-mi place peştele, şi nu cad în genunchi în mijlocul bisericii pentru a spune, în urma eventualelor eşecuri, “a fost vrerea ta, mulţumesc pentru că ai planuri cu mine”.

Plecând de la “Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în sac”, mi-am spus că vorba asta este mai adâncă decât am crede la prima vedere. Nu, nu mă consider un zeu. Nu mă consider EL, nu săriţi iar pe mine. Nu. Dar cred din tot sufletul că dacă există un Dumnezeu, atunci el trebuie să stea în noi. În sufletele noastre. În ceea ce facem. În ceea ce le dăm celorlalţi. În ceea ce ne oferim nouă, în primul rând. Nu pe stradă, nu în Biblie, nu în predicile de Paşte şi Crăciun, sau de weekend, nu în icoanele de pe perete sau în lumânările pe care le aprindem la morţi sau vii. Dacă Dumnezeu există, el trebuie să se regăsească acolo, în fibrele noastre, în puţurile din care scoatem aur sau noroi. Dumnezeu nu are nevoie de prima pagină, el nu este vedetă în “Click”, nu va apărea niciodată la emisiunile lui Capatos iar dacă din când în când îl auziţi cum părăseşte buzele uneia ca Nikita, să ştiţi că ăla nu este Dumnezeu, este doar un frate de-al lui, cu sediul în alte părţi.

Ori de câte ori am pus divinitatea în cuvintele mele, fie că era vorba de versuri, fie de fantasme ale sufletului, fie de materiale vituperante, aşa cum a fost acela de ieri, am constatat un singur lucru. Că nu am voie să-i rostesc numele, chiar dacă în cele din urmă acest lucru este pozitiv. Că nu am voie să mă exprim la adresa lui, că sunt un nimeni dacă fac asta. Mi s-a spus că sunt pierdut. Că sunt un eşec. Ieri am aflat că încă mă mai caut şi am zâmbit, pentru că eu ştiu ziua în care m-am găsit. Mai mult decât atât, în toate contextele şi formele, Dumnezeu urma să-mi facă un “ceva”. Să mă blameze. Să-mi dea rele, boli. Să mă chinuie. Să mă ardă. Să mă refuze. Să nu mă ierte. Să, în sfârşit, să-mi facă anumite activităţi cu conotaţii negative şi care, de regulă, se sfârşeau cu chinuri şi durere.

Credinciosul de an 2009 nu este unul care să accepte discuţia. În proporţie de 98%, el are dreptate, este posesorul adevărului universal, prin Dumnezeu a găsit calea şi lumina, iar interlocutorul său este un greşit, un nimeni, un limbric al unui anus pe care el, credinciosul, îl vede curat, un neinstruit şi nerecunoscător, un om care va suferi nu pentru că are întrebări sau dubii, nu, atenţie, ci pentru că NU trebuie să dispună de ele, căci nu este bine. Astăzi Satan nu mai are braţe de hidră, respiraţie grea şi miros de catran. Astăzi Satan are chip de om, de om care dispune de o formare cristică. Sună ciudat, nu?

Aş putea avanasa discuţia, aş putea să o termin mâine, aş putea scrie un tratat de sute de pagini despre cum acţionează credinciosul de an 2009, despre cum se opune el doar şi simplei idei că altul are încă dubii sau că altul are o altă reprezentare a Dumnezeului, una care nu poate fi percepută uşor, pentru că sunt foarte puţini cei care i-au făcut lui Dumnezeu în suflet, atârnându-l mai degrabă pe pereţi, inclusiv la baie. Cândva, aşa se comportau cei din secte. Agresiv, cu tendinţa de a face din subiect un individ obedient.

Mai sunt câteva rânduri de scris, pentru toţi cei care-l aruncă pe Dumnezeu ca “temă” sau “skin” a tot ceea ce fac. Porunca a doua. Care spune “să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”.

Acum, uitaţi-vă la chipul pe care l-aţi zugrăvit voi Dumnezeului şi înţelegeţi că acela este doar reprezentarea voastră, nu cel care trebuie să fie.
Ştergeţi-l de murdăriile cu care l-aţi dotat până nu este prea târziu.

Sincer, mi-a plăcut la nebunie materialul pe care urmează să vi-l propun şi vouă.

În proporţie de 100%, aş spune că exact aşa stau lucrurile şi pot garanta că în tona de articole apărute după moartea celui care a fost Michael Jackson, acesta este aparte şi analizează lucrurile dintr-un punct de vedere la care, normal, prea puţini se pot gândi.

Speram să apară ceva în cheia respectivă şi nu m-am înşelat, deşi sunt sigur că vorbele lui Mihail Neamţu ar fi luate drept un atac la adresa starului, dacă ar ajunge să fie citite de majoritatea celor care se exprimă acum la moartea vedetei.

Sper să vă placă.

Oamenii au tabu-uri. Oamenii au credinţe. Oamenii au unghii.

Când aşterni pe hârtie ceva care le atinge cele mai ascunse căi ale inimii, oamenii nu sunt gata să negocieze asta. Nu sunt nici măcar gata să discute. Nu. Primul pas pe care-l fac este să pună mâna pe sabie, gata să-şi facă dreptate. Cum adică, le atingi credinţa? Le mânjeşti zeul? Le ucizi ceea ce au învăţat de la persoane la fel de incapabile ca ele să se adapteze? Le clatini locul ăla în care se duc să lăcrimeze când au eşuat, având senzaţia că aşa aruncă de pe umeri propria incapacitate? Dar cine eşti tu să faci asta?

Ei bine, nu aşa merg lucrurile. Nu aşa trebuie să fie. Şi sunt sătul.

Am ajuns la pasul în care diseară voi raţiona iar la necesitatea prezenţei mele pe aici. Faptul că mă lupt cu ceea ce am în faţă, că nu spun niciodată “aşa a fost să fie” şi că mă duc către liman chiar şi când mă târâi nu poate fi o calitate, ci o greşeală fantastică. Greşeală doar pentru că le anulează celorlalţi ceea ce au ştiut o viaţă întreagă: că dacă ratează, este doar vrerea lui Dumnezeu, care are el planurile lui ascunse şi bine determinate.

O zi bună să aveţi. Iar dacă mâine ne vom mai vedea, vom discuta, sper, despre forma lui Dumnezeu în anul de graţie 2009. Am mai trecut prin asta, am mai fost întors din drum, aşa că am să vă rog să iertaţi faptul că închid comentariile.

Nu vreau să mă cheme nimeni de acolo de unde, poate, trebuia să mă duc de multă vreme.

Eli…
Când m-ai părăsit? M-ai părăsit când am decis să nu te mai văd pentru că nu-i vedeai, sau când ai decis să nu mă mai vezi pentru că nu aveai forţa de a te uita la toţi? Spune, Eli. Ţi-a fost mai greu să te simţi părăsit de mine şi de cei ca mine sau să îi părăseşti şi să-i simţi părăsiţi pe cei ca tine? Cum ţi-ai fi dorit să credem în tine, Eli, când apostolii tăi ne condamnă pentru că ne trăim iubirile, acelea pe care tu le-ai oferit, Eli?

Eli…

Ce să cred, Eli, când citesc despre un viol? Cum să reacţionez când un tată îşi violează, din dragoste, copilul? E semnul tău, Eli? Atât de mult lipseşte dragostea, Eli, încât până şi tu ai decis să o implementezi cu forţa? Eli, oamenii ăia, despre care am vorbit mai sus, sunt trimişii tăi? Şi, dacă da, cum să-l ospătez pe un om care-şi violează propriul suflet? Spune, Eli, trebuie să-i pun pe masă berea mea? Să îl spăl pe picioarele pe care se usucă sângele fiicei sale?

Eli…
Cain şi Abel cine sunt? Pe vremuri, se ucideau între ei şi contează mai puţin cine era acela care purta arma fizică, pentru că celălalt ar fi dispus întotdeauna de toate celelalte tăişuri. Acum, Eli, i-ai învăţat să se împreuneze şi le-ai cerut să urle în stradă pentru crima lor. Ce să cred, Eli? Spune tu, ce să cred? Că sunt greşit? Dar cum să cred asta, Eli, când TU m-ai zămislit? Şi…Eli…dacă eu nu sunt greşit, de ce mă simt ca şi cum aş fi vinovat de instinctele mele?

Eli…
Spune, te uiţi vreodată la oameni? Ţi-ai trimis hienele, Eli, să îi conducă. Oameni chei de suflet şi scunzi de caracter s-au aşezat peste turma ta şi devorează. La fiecare pas le smulge oftaturi, la fiecare noapte le oferă zile de trudă şi durere, la fiecare zâmbet le percepe o mie de lacrimi, Eli.

Eli…
Nu ştiu unde să te mai recunosc. În cuvintele lui Paler aş putea face asta doar că, vezi tu, Paler nu este cu noi să vadă unde ne duci. Te-aş recunoaşte în cele ale lui Cărtărescu, doar că Eli al lui Mircea este plin de ură, resentimentele lui pot predica orice, dar nu dragostea de aproape. Aş mai încerca să te văd în fiecare om de pe stradă, doar că n-aş fi capabil să vorbesc unei armate de zei sclifosiţi şi plini de ei, mult prea ocupaţi să se distrugă înainte de a pune chiar şi prima piatră la temelia lor.

Eli…
Îţi trimiţi pe blogul meu multe suflete. Unele curate, altele murdare, altele ca mine, aşa, eviscerând din ele disperarea unei vieţi în care nu ai voie să devii ceea ce poţi deveni. Le laşi, Eli, să se prostească, le faci de râs, le dai voie să înjure, să pomenească de morţi, să spurce mame şi îmi dai şi mie voie, Eli, să le răspund la fel când fibrele mele nu mai pot duce atâta mizerie.

Eli…
Dacă toată lumea asta, ca şi aceea despre care nu am scris, pentru că ar trebui să aştern rânduri cât tot blogul, este aceea zămislită după chipul şi simţirea ta, atunci accept din partea tuturor, Eli, ceea ce mi se spune. Accept toate ocările, flegmele, ameninţările, imprecaţiile, urările de moarte, totul Eli, tot accept, stând drept şi primind toate loviturile care mi se oferă.

Prefer asta, Eli, decât să mă lauzi, vreodată, chiar TU.
De-abia în acea clipă mi-ar fi cu adevărat ruşine de mine.

În nebunia ultimelor zile, când nu mai ştii cine fură, de unde fură, de ce fură şi până când fură, poate că ceea ce am să povestesc mai jos a trecut neobservat.

Iulian Urban (PD-L) şi Attila Cseke (UDMR) i-au cerut preşedintelui Senatului, Mircea Geoană, să treacă la construcţia de apartamente pentru parlamentari, DIN FONDURI PUBLICE. De locuinţe de serviciu este vorba, ca nu cumva să se înţeleagă altceva, da?

Aha. Avem de toate în ţara asta, avem un sistem de protecţie socială infailibil, avem un sistem performant de sănătate, învăţământul funcţionează la cele mai înalte cote ale sale, speranţa de viaţă este din ce în ce mai mare, cât priveşte pensia suntem pe primul loc în lume, singurul lucru care mai rămânea de făcut era să ne ocupăm de casele parlamentarilor.

Oricum, trecând peste jenanta intenţie a celor doi, trebuie să observăm că “Mioriţa” cea atât de dragă nouă se modifică pe măsură ce trec anii. Iată cum, în 2009, nu mai este vorba de crimă, ci de asociere, Iulian şi Attila dovedind din plin că tradiţionala duşmănie româno-maghiară poate fi trecută cu vederea când este vorba de pus sub cur cât mai multe perne din bani publici.

Ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat. Ştiam de multă vreme că acestea sunt planurile, aşa că nu am de ce să fiu mirat. Cosmote a cumpărat Zapp, se pare că pentru o sumă care trece cu puţin de 200 milioane de euro, astfel că de acum îşi va adăuga în portofoliu servicii de 3G şi CDMA.

Sincer, cred că din clipa aceasta Orange şi Vodafone încep să dispună cu adevărat de un concurent.

RATB a anunţat că are în intenţie să cumpere 150 de troleibuze noi, care ar urma să fie achiziţionate pe perioada următorilor trei ani de zile.

Poate ne spune şi pe unde mama mă-sii ar vrea ei să circule minunile alea. Nu de alta, dar probabil nu l-a luat în calcul nici pe bolnavul psihic din fruntea Capitalei, dar nici traficul minunat al Bucureştiului.

Acum câteva zile, patru somalezi cu vârste între 18 şi 25 de ani au fost condamnaţi la amputarea mâinii drepte şi a piciorului stâng, pentru că furaseră telefoane mobile şi arme. Sentinţa a fost executată în public, în prezenţa a peste 300 de persoane care au aprobat pedeapsa.

Oare la ce ar trebui să condamnăm javrele astea nenorocite care conduc ţara din 1989 încoace?

Şi, mai presus de toate, la ce ar trebui să condamnăm animalele ce s-au cocoţat în fruntea ţării din clipa în care la conducerea statului a sosit Traian Băsescu? Animale mai venale şi mai periculoase decât orice a produs România până în clipa de faţă?

Aştept sugestii.

Iată unde se poate ajunge în lipsa unei atenţii deosebite vizavi de importanţa pe care o dăm anumitor persoane.

La ani de zile de când s-a ascuns de teamă că unii îşi vor aminti cine este, Adrian Păunescu apare la rampă judecându-l pe Gabriel Liiceanu, căruia îi spune că are “o piele groasă, pergamentoasă”.

Futu-ţi şoriciul tău de lingău amărât!

Sorin Oprescu, cunoscut sub numele tematic de “Independentu”, a declarat ieri că în trei ani de zile vrea să mute toate supermarket-urile în afara Bucureştiului. Că aşa crede el că se va decongestiona traficul, şi probabil îi place ideea de a ne şti pe toţi alergând prin oraş cu plasele în mână. Sau poate că are senzaţia că suntem toţi posesori de automobil…

Eu sper ca aceşti trei ani de zile să ne aducă doar uitarea aşternută peste cea mai proastă perioadă pe care a avut-o Bucureştiul şi peste cel mai depărtat de realitate primar care s-a aşezat pe scaunul din clădirea de vizavi de Parcul Cişmigiu.