M-am întors dintr-o plimbare pe bicicletă, Piaţa Sudului-Piaţa Victoriei şi retur. Am avut treabă şi deja ştiţi că, dacă se poate, nu folosesc RATB, Metrorex şi altele asemenea.

Mă nene, cine mama dracului le dă ăstora voie să construiască terase şi să pună mese pe trotuare pe care şi aşa de-abia se poate circula?

Exemple.

Cum treci de Liceul Şincai, după terenurile de fotbal, se cască o shawormărie scabroasă, Dineş. Ei, pula mea, mese direct pe pista de bicicletă. De ce să nu râgâie ăia în mecla ta a usturoi, dacă se poate? (PS – Dacă vă nimeriţi în Parcul Carol, NU intraţi la restaurantul cu acelaşi nume, care le aparţine tot lor. Preţurile sunt nesimţite pentru zona aia, şi chelnerii sunt de o scârboşenie aplicată şi intenţionată. Am stat la o cafea şi la un suc, şi n-am văzut pe undeva supărare mai mare că nu fac vânzare ceva mai serioasă…)

Puţin mai încolo, la Budapesta, Dristor Kebap. Dita’ hardughia de terasă, care ocupă din trotuarul nu prea mare.

Înainte şi ajungem la Unirii. Aici şi-a trântit terasă pe colţul blocului restaurantul Horoscop, un aşezământ usturător la preţuri, cu nişte băşini şi pretenţii de nu se poate.

Continuăm. Puţin mai sus, aproape de Lipscani, alt căcat trântit în stradă. Nu mai ştiu al cui este, dar e acolo. Cum nu ştiu a cui este nici porcăria mai nou apărută de pe lângă cinema Pro. E un coi, aşa, în stradă, mese de plastic, senzaţie de ieftin şi se pare că ar avea produse de patiserie sau pula mea. E chiar pe marginea străzii, morţi la tavă, sugi ştrudel cu praf, că mere mai rar pe vremea asta.

La Universitate, dacă faci stânga după muzeu, te aşteaptă o terasă care aparţine cazinoului pulii mele, unde cred că se spală bani, n-aş zice altfel că au din ce trăi. Ăştia au fost de o nesimţire maximă. Au lăsat loc doar de o persoană pe acolo, dacă eşti bătrân şi n-ai loc din cauza bastonului, dă-te-n gâtu’ mă-tii şi stai acasă!

Ultima, că na, mi-e lene să scriu mai mult, este pizda aia trântită vizavi de Librăria Eminescu, mă rog, de ce a mai rămas din librărie. Charlatans cred, aşa se cheamă, cafenea, lounge, alt căcat în stradă, specialităţi de cafea cu Euro 4…

Şi tot aşa. Treburile astea se întind pe 20 de minute de mers, pe o singură parte.

Aşadar, cine pula mea le dă ăstora aprobare să taie din spaţiul trotuarului? Şi nu, nu e vorba de mine, e vorba de ideea de pieton. Nu mă plâng, nu am de ce, doar îmi fac nişte cruci. Pentru că, dacă lucrurile evoluează tot aşa, pietonii vor ajunge să circule eventual doar pe suspendata lui Oprescu!

Domnu’ doctor, se aude?! Daţi-le oamenilor ceva trotuar înapoi, e cam primul pas spre civilizaţie.

Când am făcut cronica de concert la Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte, eram cam ofticat că nu am putut să vă ofer ca piesă un “Chan chan” după Compay Segundo. Ei, uite că am reparat acum lucrurile, aşa că vă pot încânta cu aproximativ 18 minute de muzică.

Să vă bucuraţi de ele.

Vezi mai multe video din Muzica

Mdeah. Am nevoie de nişte căşti bunicele, care să nu sară dintr-un buget de 100 RON şi pe care să mă pot baza când vine vorba de fidelitate. Nu vreau auriculare, nu vreau dopuri, prefer căşti normale.

Sursa care va da în ele este un Cowon D2, aşa că discutăm de o chestie serioasă, 74mw, sunet super la orice intensitate, putere, başi serioşi, etc. Dacă aţi ascultat muzică doar la iPenis sau pe telefonul mobil, nu am cum să explic senzaţia pe care o ai când asculţi muzică la un Cowon.

Am şi ceva idei de căşti, Sennheiser PX100 sau EH-150, şi mai am şi o ofertă de AKG K55. Ştiu, oldies, but fuckin’ goldies.

Ca variante mai noi ar fi Sennheiser HD201, despre care ba am auzit de bine, ba de rău, sau HD202, modelul ăsta având review-uri ceva mai pozitive.

În acelaşi timp, nu se pune problema de Philips, Creative, Panasonic, Pioneer sau JVC, din toate astea au mai rămas doar numele, aşa că prefer să le refuz din start.

Iar dacă îmi recomandaţi Genius, Trust, Teac, sau A4Tech, pregătiţi-vă să fiţi înjuraţi serios.

“Internetu’ s-a deschis (și) impotenţilor social printr-un proiect al unui individ, fost ministru. De atunci, online-ul s-a umplut cu fel de fel de zodii (multe mai sunt și astea, Doamne!). Unele apun seara, din nefericire altele de-abia atunci încep să-și facă damblaua prin Univers.”

citeşte mai departe…

Deşi iniţiativa de a transforma cetăţenii corecţi şi normali la cap în gunoieri nu este una pe placul meu, şi am explicat aici motivele, cred că încep să-mi schimb părerea.

Ei bine, gunoiada din 25 septembrie începe să aibă accente logice. Nu, nu pentru că va demonstra că românii sunt o turmă de cretini fără creier, gata să pună mâna pe căcatul altuia dacă aşa li se spune că e cool. Nu. Treaba asta o ştim deja.

Ci pentru că Let’s Do It, Romania! este şansa procurorului Marius Iacob de a o descoperi pe Elodia.

Kthxbye.

Îmi place. Îmi place la nebunie, deşi e la un cu totul alt pol muzical decât ăla de care dispun eu.

Îmi place pentru acel val de ură pe care-l resimte, valul ăla de ură care coboară în tine din fiecare cuvânt pe care-l scuipă, sacadat, către cei care au forţa să-l asculte cu adevărat. Îmi place pentru că foloseşte ura aia ca să rămână în viaţă.

Este ura aceea puternică pe care o descopăr în mine în fiecare zi în care mă aşez la birou şi încep să scriu. Ura aceea care mă poartă înainte şi care m-a ajutat să nu fac vreo prostie când a fost timpul pentru prostii. Ura care mă face să nu urlu când văd cine mi-a luat locul pe unde am fost şi ce palide copii ale mele sunt, şi o parte din mine regretă că am plecat, până-mi amintesc cum am fost tratat şi mi se strânge pumnul şi simt că urcă în el moartea, aşa cum a urcat de atâtea ori în rahatul ăla de cartier în care ar fi fost mai bine să fiu lăsat să mă prăbuşesc. Ura care mă face să dau absolut tot ceea ce am, pentru că cel mai dur joc al meu este cel cu mine, nu cel cu ei. Cu ei termin rapid, din nefericire aproape imediat ce am început. Şi mai rămân doar eu.

Ura care sper că ne va duce, nu foarte târziu, către bine.

When I’m Gone.

September 1st, 2010  

Tags: demaio, despre ură, eminem, ura, viaţă

Am făcut ceva. Pariez pe asta, nu sunt sigur ce, dar cred că ăia doi au senzaţia că am făcut ceva.

Miau.

From Yogi

“Probabil că Harriet Beecher Stowe nu şi-a închipuit vreodată că, folosindu-se de o colibă şi un anume unchi Tom, va zugrăvi o imagine a unei societăţi care îşi trăieşte agonia la mult timp după ce ea şi-a semnat ultima virgulă a vieţii.”

citeşte mai departe…

PS – Probabil că am publicat cândva acest text aici. Trebuie să mai ştiţi despre el că a fost scris pentru blogul intern al unei multinaţionale serioase, şi că a fost refuzat la apariţie pentru că “ar putea produce probleme”. Da, ar putea. Iar textul ăsta inaugurează azi materialele publicate pe Mala Hierba. Hai, la bună vedere, mâine vi-l dau pe următorul.