Culmea e că boxele sunt aceleaşi, deşi la un moment dat a trebuit să le schimb câteva difuzoare. Nici sunetul nu s-a prea schimbat. Poate că lipseşte păcănitul acela pe care ajungeau să îl aibă discurile bulgăreşti după prea multe ascultări. Dar vocea lui Marc Boals, care cântă „You don’t remember / I’ll never forget” e bine-mersi. Şi vine apoi chitara lui Malmsteen, care începe solo-ul, la început lent, de ai zice că nici nu e el, şi apoi se transformă în tornadele de note, în arpegiile executate ca la manual care l-au făcut celebru.

Un album care mi-a revenit în minte ieri, în cursul unui schimb de commenturi cu DeMaio despre Jason Becker. Nu mai ştiu de ce, nu mai ştiu ce legătură avea, dar mi-am adus aminte cum l-am descoperit pe Malmsteen. Aveam vreo 12 ani, poate (sau mai puţin? bună întrebare) şi am găsit prin colecţia de discuri a unchiului meu (din care am învăţat o grămadă de lucruri) un LP bulgăresc pe a cărui copertă era un tip pletos, în giacă roşie, care se lupta cu un balaur, folosind pentru asta o chitară (Fenderul alb cu crem cu care Malmsteen a cam câştigat mai toate bătăliile). La un moment dat am avut curiozitatea să îl şi ascult. Poate că la vremea aia nu înţelegeam din el ce înţeleg acum, nu pricepeam neapărat cât talent îţi trebuie ca să faci ce făcea Yngwie Malmsteen acolo sau cât de mult fac fraţii Johansson. Dar ceea ce se auzea din boxe îmi plăcea.

Şi acel ceva m-a făcut să îmi placă suedezul până în ziua de azi, când cântă la fel de bine şi are două ori greutatea de atunci. Iar piesa aceea cu nume lung, împreună cu fabuloasa piesă care încheie discul, „Trilogy Suite Op:5” rămân, probabil favoritele mele din toată discografia lui Malmsteen.

Nu mai ascultasem albumul de o grămadă de ani. Dar, spre deosebire de alte muzici, pe care le-ai ascultat la un moment dat şi nu ai mai vrea să le auzi pentru nimic în lume, sună la fel de bine. Şi nu cred că meritul e în totalitate al boxelor sau amplificatorului.