Păi, o să vedeți dacă mergeți pe pagina lui de MySpace și ascultați piesa “One More Time”, care provine de pe viitorul album solo. Garantez că față de activitatea sa la Dream Theater sau de activitatea solo anterioară, veți avea o mică surpriză în ceea ce privește stilul. Una chiar neașteptată.

Hai, click, și vă aștept cu păreri.

Timo Tolkki, fostul chitarist al trupei Stratovarius, a anunțat că Revolution Renaissance, trupa în care activează, își va înceta activitatea. Din comunicat se înțelege că lipsa de interes este cea care a dus la decizia respectivă, trupa încercând fără succes să susțină concerte, situație care durează de…3 ani! Cu toate acestea, Revolution Renaissance va lansa în septembrie albumul final, intitulat “Trinity”.

Componența actuală a formației:

Gus Monsanto – voce
Timo Tolkki – chitara
Magnus Rosen – bass
Bruno Agra – tobe
Bob Katsionis – clape

Mai jos aveți două piese de pe primul lor album, “New era”. Un album scos cu Michael Kiske, Tobias Sammet și Pasi Rantanen la voce. Două piese nici mai bune, nici mai rele, cu Kiske în formă. Am ales o baladă și o piesă ceva mai în forță.

Cristi Zăpadă se gândește să se întoarcă pe piață. Nu sunt sigur că face bine, mie nu mi-a mers Metrock la inimă nici pe vremea când erau mari și tari, dar na. Probabil că există un loc pentru fiecare pe piața muzicală, dar mi-e cam greu să mă gândesc la cel al Metrock.

Una peste alta, Metrock se întoarce.

Amănunte, în interviul cu Cristi Zăpadă.

Când am citit prima oară știrea asta m-a pufnit râsul. Dar asta este, așa se petrec lucrurile.

Beach Boys se va reuni în componența Brian Wilson, Mike Love, Bruce Johnston, Al Jardine și David Marks pentru a susține un concert ce va marca 50 de ani de existență a informației. Conform datelor puse la dispoziție de Al Jardine, intrarea va fi liberă, locul nefiind deocamdată ales. Vizavi de acest lucru, în clipa de față se discută despre Golden Gate Park și National Mall din Chicago.

Beach Boys, nene…

Acum ceva vreme am avut discuții interminabile referitoare la faptul că Accept au fost trecuți headlineri într-o zi de Sonisphere în care urmau să cânte și Manowar. Și nu numai pe aici am dat de problemele astea, dar și pe multe forumuri, unele de specialitate, ceea ce spune că România continuă să se umple de specialiști, cam la fel de buni ca ăia 15.000 pe care-i avea Emil Constantinescu. Și spun asta din punctul de vedere al celui care are ca pseudonim una dintre cele două inimi Manowar…

Trecând de asta, am să-l las pe Animaloo să grăiască despre ceea ce a văzut la bulgari. Dacă aveți chef, apelați cu încredere aici, dacă nu, iată pasajul referitor la Accept, unul care spune totul despre cum tratează nemții treaba asta cu muzica:

“Si pe urma au venit iar acceptu, au scos o tabla si au pus cu creta cum tre cantat hevi metalu. Ce daca e anul de gratie 2010. Eu au cantat ca in anii 80. Si noo nea placut. Rau. Ival. Brut. Melodios. Scartait. Ragusit. CACATOR.”

Adică, o fac serios, nu cu declarații despre spațiul carpato-danubiano-pontic, din care din nefericire am fost de neclintit.

Joey, poate data viitoare ne scutești de demagogie și de cântat tare și încercați să ne oferiți muzică, da, chiar dacă o interpretați mai încet ca volum?

Declarația îi aparține unui fost component al trupei, tobarul Steven Adler. “Știu că toți în afară de Axl ne dorim foarte mult o reuniune. Nu mă interesează banii, știu că în acest context vorbim de câteva sute de milioane de dolari. Ar fi mult mai mult de atât. Sunt milioane de oameni ce își doresc așa ceva, iar noi ne dorim la fel de mult ca ei”, a concluzionat el.

Părerea mea este că GNR nu se va mai aduna vreodată în formula inițială. Și e foarte bine așa. Slash scoate albume bunicele, oamenii își văd de treabă, varianta Axl a lui Guns cu greu pornește un concert la timp, deci…

Pălărie. Salopetă. Câmpuri de bumbac.

Nesfârșite.

Ce este cu imaginile astea? Nu mă întrebați pe mine. Când treci prin Elmore James, Robert Johnson, Muddy Waters sau John Lee Hooker, asta îți vine în minte. Muzica negrilor, de care ne ferim și-n ziua de azi, de parcă ADN-urile noastre ar putea să producă dalmațieni, dar muzica fără de care nu ar putea să existe muzică.

CYFER. Trei chitări. Una din 1960, aceea fiind și bucățica de lemn care mi-a răscolit inimaginabil sufletul. Și o mandolină. Și o cutie de lemn, sau din ce va fi fost ea, pentru picior. Pentru ritm. Da, așa se face muzică. Da, AIA este muzica. În clipa în care cobori către geneză, lucrurile sunt, și va fi greu să spun asta, genezice. Nu pot simți, și nici voi, ce simțea OMUL în clipa în care i se termina ziua de muncă. L-or fi durut lanțurile, l-o fi durut încheietura cea răsucită în mii de feluri, l-o fi durut însăși propria lui absență, neputință. Poate l-o fi durut femeia și cel mic, așteptându-l acasă, în speranța că în acea seară va pune ceva pe masă. Nu știu. Nu vreau să știu. Dar mi-a povestit CYFER.

Cine este omul acesta? Este un chitarist. Este mai mult decât atât. Este un suflet. Dispune de șase corzi pe care, așa cum ne-a spus, se ițesc trei acorduri. Da, ăsta este blues-ul. Dar de la acele trei simple acorduri se desfășoară sute de piese. Și sute de stări. Blues-ul este și va rămâne singurul gen muzical în care o singură piesă, interpretată de 100 de muzicieni, va suna în 100 de feluri. Pentru că blues-ul este lucrul acela care vorbește despre tine. Pentru că blues-ul este singurul gen muzical care te oferă pe tine. Și, vă conjur, când vorbim de blues, nu rostiți numele lui Gary Moore. OK, înțeleg, v-ați cumpărat bilete, a dat din chitară, e un item aparte, dar nu, eu nu consider ăla blues. Blues-ul se face așa cum l-a făcut CYFER în seara care a trecut, cu suflet. Și cu trei chitări, o mandolină cât jumătate din brațul lui și o cutie cu o gaură.

Nu am cuvinte să explic ce am simțit aseară, la Cafeneaua Actorilor, din Parcul Tineretului. Nu, nu am. Și eu sunt omul cuvintelor, doar că CYFER mi-a închis gura și mi-a oferit ceea ce căutăm cu toții la un concert. Acel lucru cu care să pleci acasă. Acel lucru cu care să rămâi în suflet.

S-a oferit pe el.

Azi va cânta în Big Mamou. Mergeți. Vă aștept, după aceea. Da, este un concert care coboară către rădăcini. Știți, cu siguranță, de unde vă vine sufletul, de unde proveniți?

Nu.

Ascultați-l pe CYFER. Și când veți simți cum masa nu vă mai suportă ritmul pe care-l bateți cu două mâini și două picioare, veți veni acasă și veți căuta o fotografie a unei plantații și a oamenilor ei.

De aseară sunt mai întreg.

CYFER, mulțumesc.

Nu e cine știe ce, dar sper să fie începutul lucrului la care visăm mulți dintre noi.

Din clipa când am auzit despre faptul că Roger Waters vrea să demareze un turneu în care să prezinte THE WALL, pe la colțuri a început să se vorbească și despre o altă persoană. Era vorba de David Gilmour, cel care a dus mai departe ideea de Pink Floyd când a fost nevoie. Pentru că legendara formație a suferit în ultima vreme, o împăcare a celor doi ar fi scânteia care ar putea să ducă la un turneu dement, dar și, de ce nu, la un nou album.

Și iată că primii pași se fac.

Cei doi se vor reuni pe aceeași scenă la unul din concertele aniversare a 30 de ani de la apariția albumului. Nu se știe unde, nu se știe când, tot ce este sigur în clipa de față este că Waters și Gilmour vor fi alături cel puțin pe o piesă, Comfortably Numb. Cei doi au mai urcat pe aceeași scenă la un eveniment caritabil, unde au cântat alături patru piese, To Know Him To Love Him, Wish You Were Here, Comfortably Numb și Another Brick In The Wall Part 2.

Toate lucrurile țin de David Gilmour, așa că el va decide cât va cânta, unde și cum.

Turneul se va desfășura pe tot parcursul anului 2011 și sper ca după el să aud că Pink Floyd se reunesc într-o formulă fantastică, pentru că Waters și Gilmour au fost, mai tot timpul, sufletul formației.