Rock Talk » A lu’ Bele

Danko Jones for fun…

Bogdan — Tue, 06 Jul 2010 18:07:13 +0000

In ultima vreme nu am mai descoperit prea multe lucruri noi si interesante de ascultat. M-am rezumat cumva la cele vechi si bune, poate si din lipsa de timp.

Singura chestie care mi-a atras insa atentia (si pe fondul faptului ca, intr-un anume context, o voi vedea live), a fost Danko Jones, o trupa in spiritul oarecum “scurt si la obiect” care m-a prins in ultima vreme. Danko Jones nu canta chestii complexe, ci niste piese bazate pe riffuri simple, cu o energie de invidiat.

Sunt un trio care canta de ceva vreme impreuna (eu i-am descoperit doar recent), cu texte simpatice si teme care stau in cap mult dupa ce piesa a fost ascultata. Nu sunt progresivi, nu sunt complecsi, nu filosofeaza.

Pur si simplu suna bine. Pentru exemplificare, “Full Of Regret”, cu un clip in care apar Lemmy, Selma Blair si Elijah Wood. Si realizat impecabil, pe deasupra. Recomand si “Code of the Road” sau “I Think Bad Thoughts”.

Trent Reznor revine cu How To Destroy Angels

Bogdan — Sun, 09 May 2010 10:27:55 +0000

Toți știam bine că era doar o chestie de timp până când mastermindul Nine Inch Nails, Trent Reznor, va reveni cu un nou proiect muzical. Se numește How To Destroy Angels și este o colaborare între Trent Reznor, soția sa, Mariqueen Maandig și Atticus Ross, cu care Reznor a mai colaborat în destule rânduri.

Deocamdată a fost lansată o singură piesă, care se numește ”A Drowning”. Pe mine mă fascinează de-a dreptul. Îmi sună a Nine Inch Nails down-tempo, cu starea pe care o transmite pe alocuri Ghosts, și cu vocea cumva pierdută a lui Mariqueen Mandig. O stare în sine. De asta am să vă ofer posibilitatea de a o asculta, mai jos.

Urmează primul EP al noii trupe, în vară, și primul album, undeva în ianuarie anul viitor.

Cât despre Nine Inch Nails, Reznor spune într-o discuție pe pagina de Facebook a noii trupe că nu a murit, și că se va apuca în curând de lucru la un nou material, care va fi diferit de ceea ce a făcut NIN până acum.

Până atunci însă, să ne bucurăm de ”A Drowning”.

Nişte muzică motivaţională…

Bogdan — Wed, 05 May 2010 07:21:42 +0000

Mi-au lipsit Godsmack, aşa că abia am aşteptat albumul nou, “The Oracle”. Îmi place stilul agresiv, cu riffuri simple şi care rămân în capul ascultătorului, direct la beregată.
Încă nu am ascultat tot discul nou, dar îmi place al naibii de mult primul single, “Cryin’ Like A Bitch”, dotat şi cu un clip pe măsură.

Sper să vă placă şi vouă.

O revelație

Bogdan — Fri, 23 Apr 2010 11:10:10 +0000

Cu toate că ai de unde alege o piesă preferată din discografia celor de la Iron Maiden (dacă ăștia nu au discografie de calitate, chiar nu știu cine…) și că mulți ar opta probabil pentru marile hituri (și ai de unde alege și acolo), mie ”Revelations” îmi face pielea de găină.

Iar varianta mea favorită rămâne asta de pe ”Flight 666”. Pur și simplu are ceva toată interpretarea, ceva care mă uimește de fiecare dată și care mă face să aștept cu nerăbdare întâlnirea cu Maiden, în august.

Sper să vă bucure și pe voi. Up the Irons!

R.I.P. Peter Steele

Bogdan — Fri, 16 Apr 2010 06:52:21 +0000

Textul ăsta trebuia să sune altfel. Ceva de genul ăsta: “Peter Steele, liderul, solistul şi basistul Type O Negative, a mai făcut o glumă morbidă la fel ca şi cea din 2005, reuşind să convingă pentru a doua oară pe toată lumea că a murit.” Din păcate, de data asta nu e o glumă. Site-ul oficial Type O Negative o confirmă.

Inima lui Peter Steele s-a oprit în seara de 14 aprilie. Nu pot să spun decât că Type O Negative mi-au plăcut tare mult încă de pe la 12 ani, când stăteam nopţile să mă uit la TVR, (că numai acolo mai vedeai nişte metale pe vremea aia). Ţin minte că piesa al cărei clip l-am văzut era “Black No. 1″, care a şi rămas una dintre preferatele mele mai încolo, când ascultam “Bloody Kisses” pe o casetă BASF copiată nu mai ştiu de la cine.

Apoi a venit “October Rust”, şi el cu acea atmosferă tipică unei trupe care asta a ştiut întotdeauna foarte bine – să transmită o anume stare. Nu ştiu cum s-o numesc şi nici nu încerc să găsesc un termen. Cei care au simţit-o ştiu despre ce vorbesc.

Mai mult nu cred că e de spus, dar putem să ascultăm un “Black No. 1″.

Rest in peace!

Cover pe măsura originalului

Bogdan — Sat, 10 Apr 2010 14:33:23 +0000

Nu am mai apucat să îmi manifest gusturile muzicale pe aici, din diverse cauze. Sau nu atât de mult cum aş fi vrut. Ceea ce veţi vedea azi este oarecum o dedicaţie în direcţia lui DeMaio. I-o promit de ceva vreme (el probabil că a şi uitat) şi cred că merg la fix cu ea. Asta pentru că nu vorbim despre vreun Florin Salam sau Adrian Minune sau Voltaj (cu alte cuvinte, am exclus manelele), ci vorbim despre o piesă excelentă a celor de la UFO, o trupă la care el ţine mult, cântată excelent de o altă trupă care îi place – Europe – şi la care eu ţin foarte mult.

Vorbim despre un “Love To Love” de toată frumuseţea, cântat de Europe în concertul lor “Almost Unplugged”. De data asta nu am să spun că mi se pare mai bun coverul decât originalul, pentru că fiecare are farmecul său. O să spun doar că îmi place tare mult şi cum sună în versiunea celor de la Europe.

O necaracteristică

Bogdan — Thu, 11 Mar 2010 06:30:30 +0000

Piesa asta mi se tot învârte în cap de câteva zile. Fapt e că nu ştiu cum am ajuns la ea. Cred că pur şi simplu am citit un articol despre cum e cea mai downloadată piesă din istorie şi prima care a trecut de cota 2 milioane pe iTunes şi am ascultat-o cu ceva mai multă atenţie. Trupa în sine, la fel ca şi piesa, e probabil mai mult stilul lui DeMaio decât al meu, dar toţi avem dreptul la scăpări.

Cu ocazia asta le-am dat celor de la Journey mai multe şanse şi mi s-a confirmat ceva ce, oarecum, ştiam – chiar dacă au o predilecţie spre piese mai siropoase, toţi cântă excelent. Neal Schon e în multe locuri absolut fabulos la chitară, iar pe Steve Perry puţini vocali cred că se pot lăuda că îl egalează. E foarte bun şi Arnel Pineda, vocalul de acum (găsit de Schon pe Youtube), dar ca Perry nu e.

Interesant e că, după ce am dezvoltat o obsesie pe piesa asta şi am ascultat-o de n+1 ori în week-end, am avut luni surpriza să intru în birou şi să o aud la radio. De atunci am mai ascultat-o de câteva zeci de ori, împreună cu alte piese Journey. Totuşi, cea mai bună variantă mi se pare cea de mai jos (şi pentru ce e Perry capabil să facă live). De asta o să vă las să vă bucuraţi de ea.

Pe radio

Bogdan — Mon, 01 Mar 2010 11:17:33 +0000

Nu prea sunt omul radioului. Probabil şi fiindcă îmi place să controlez ce ascult (“adică acelaşi lucru”, zic unii; şi n-au dreptate…). Totuşi, la birou ascult ProFM Rock. Are o foarte mare calitate – pune muzică pe care o pot ignora cu uşurinţă şi care nu mă scoate din sărite. Lucru pe care nu îl pot spune despre posturile de radio “convenţionale” de la noi la orele respective – cârcotaşii mă termină psihic şi, în plus, sunt pe un post de radio care difuzează o muzică cel puţin la fel de enervantă ca şi cea de pe Zu. Tot la ora aia, pe Europa FM e Monica Anghel, care mă enervează cel puţin la fel de tare. Şi nici restul nu-s mai grozave.

But I digress. Nu despre asta doream să vă povestesc, ci despre două programe foarte mişto, descoperite în acest week-end. Ambele sunt BBC 6 Music, un post de radio centrat pe muzică, pe care îl puteţi asculta aici.

Prima se cheamă The Huey Show, iar numele vine de la Huey Morgan. Domnul ăsta este vocalul şi chitaristul din Fun Lovin Criminals, o trupă care e de foarte mulţi ani prin playlisturile mele. Întotdeauna mi-a plăcut diversitatea muzicală de care sunt capabili, iar noul album, “Classic Fantastic” e încă un exemplu de cum poţi combina funk, latin jazz, hip hop şi mai ştie naiba ce şi să sune al dracului de bine şi de proaspăt. Ei bine, emisiunea lui Huey e exact la fel. O combinaţie de de toate, dar atât de bine puse la un loc încât te ţine cu urechea lângă difuzor. Nu prea e numai rock, dar melanjul sună enervant de bine. În plus, puteţi asculta întotdeauna înregistrarea ultimei ediţii.

Cea de-a doua e mult mai în ton cu genul de muzică apropiat acestui blog. Se cheamă The Friday Rock Show şi nu prea cred că are nevoie de multe prezentări dacă vă spun că e moderată de Bruce Dickinson însuşi. Bruce aduce tot felul de invitaţi interesanţi, care povestesc despre ce au mai făcut nou – ultima oară a fost Richard Kruspe de la Rammstein, dar au mai trecut pe la Dickinson prin studio Joey Tempest sau Mike Portnoy (aştia mi-au venit primii în minte dintr-o listă foarte mare). Muzica e mişto de tot. Omul trece de la metale mai moderne (unele mai dure) la treburi gen Judas Priest sau Dio, completându-le cu entuziasmul lui contagios. Ultima ediţie e de ascultat aici.

La mulți ani, John Norum!

Bogdan — Tue, 23 Feb 2010 18:41:16 +0000

Azi îi transmitem urări de bine și de la mulți ani unuia dintre chitariștii foarte mari ai muzicii rock, în opinia mea. Un chitarist excelent, uneori prea puțin apreciat, mulți lipindu-i trupei din care face eticheta de ”ăia cu Final Countdown” și nederanjându-se să vadă câte albume excelente a scos Europe de-a lungul anilor, reușind pe deasupra să se și reinventeze în modul cel mai fericit cu putință în ultimii ani.

John Norum este unul dintre fondatorii acestei trupe și un chitarist de un bun-simț căruia îi face concurență doar calitatea notelor pe care le scoate de fiecare dată din chitară și tehnica impecabilă.

Nu mulți îi cunosc cariera solo și faptul că se descurcă foarte bine și cu vocea, că de chitară nu cred că ar avea vreun sens să pomenesc. Un exemplu aveți mai jos, cu toate că nu a fost ușor de ales o piesă anume.Este vorba despre o colaborare cu Joey Tempest, într-o perioadă în care Norum nu mai era în Europe.

Pentru tot ce a dat muzicii rock și pentru modul în care înțelege să nu o înșele, nici live, nici în studio, la mulți ani, John Norum!

De relaxare

Bogdan — Tue, 02 Feb 2010 11:24:25 +0000

Este marţi, mijlocul săptămânii, zi cu nervii la maximum pentru mulţi dintre voi (n-am zis dintre noi, pentru că eu sunt extrem de calm, în mod ciudat). De asta m-am gândit că ar fi bine să ne liniştim/relaxăm puţin. Să medităm la ce se întâmplă în jur şi să vedem unde ne duce asta. Pentru asta m-am gândit să vă dau şi nişte acorduri care să ajute la desăvârşirea acelei stări.

După care mi-am dat seama că aş fi ipocrit. Da, aţi citit bine, ipocrit. De ce să vă pun pe voi la aşa ceva când eu ascult ce se aude mai jos şi îmi cade foarte bine? Dacă se întâmplă să aveţi dispoziţia mea şi n-aveţi chef sa staţi liniştiţi? Hit it, Dimebag!