De data asta am să vă ofer ceva de la Dream Theater la care ţin foarte mult. “The Silent Man” este una dintre preferatele mele din repertoriul vast al acestei trupe incredibile, care a reuşit să aducă progresivul mult mai aproape de mult mai multă lume, dar nu e nici pe departe singura la care ţin.
Cu toate astea, această variantă, cea de pe “Live Scenes from New York”, m-a fascinat întotdeauna. Nu doar vocea lui LaBrie,care cântă cu o căldură incredibilă în acest moment al concertului, deşi nu era în cea mai bună seară din cariera sa, face totul atât de frumos şi atât de uşor de simţit, ci, mai ales, dialogul absolut superb care începe pe la minutul 3 între chitara lui John Petrucci şi clapele lui Jordan Rudess. Cu tot respectul pe care îl am pentru Kevin Moore şi, mai ales, Derek Sherinian, cred că acesta a fost momentul în care Dream Theater a simţit cu adevărat că şi-a găsit claviaturistul perfect, omul care să îi completeze din spatele clapelor pe ceilalţi patru .
Aveam să îi văd în concert câţiva ani mai târziu şi să simt, chiar dacă în mai mică măsură, magia care există între oamenii aceştia pe scenă. Vă las să vă bucuraţi de ea.
Azi am ales ceva deosebit, ceva ce nu stiu să asculte multă lume, dar care pentru mine este foarte important. Este vorba despre Étienne M’Bappé, sau, cum bine l-a numit un prieten, “cel mai bun basist de care n-ai auzit niciodată”.
Recunosc că nici eu nu auzisem de omul ăsta până la Szigetul din 2007 când, din pură intâmplare, l-am prins live la cortul de jazz. Am rămas paf din prima. Un tip de culoare ras in cap, imbrăcat in cămașă albă și blugi și cu ochelari cu ramă aurită, care cânta la bas cu mănusi negre pe mâini (de ce, nu stiu până in ziua de azi). Și nu era numai tehnica lui la bas (altfel, absolut impecabilă). Erau piesele acelea, combinația de influențe din muzica tradițională a Camerunului cu jazz și cu funk era și este complet diferită de tot ce am ascultat vreodată. Iar textul, cântat de vocea interesantă a lui M’Bappé, deși intr-o limbă pe care nu o ințeleg, mi-a dat senzația de apropiere și mai mare de ceea ce transmite omul ăsta. De modul in care ține să iși afirme sentimentele față de Camerun, locul lui de suflet.
Am stat gură căscată la show-ul absolut extraordinar și la modul in care a făcut toți oamenii prezenți acolo să cânte intr-o limbă pe care nu o ințelegeau. Și am rămas fanul lui pe viață. Mai târziu am aflat că omul și-a mai arătat calitățile de basist prin trupele lui Joe Zawinul și Salif Keita, ba a mai fost prezent și pe ultimul album de studio al lui Ray Charles, iar mai nou e in turneu cu John Mc Laughlin.
Astea par insă a păli in fața unei piese care transmite atât de mult ca și cea de față, de pe un album numit “Misya”, pe care mă tot apucă să il reascult odată la ceva timp.
Încep prin a vă ura şi eu, la fel ca şi colegii mei, să aveţi parte de un 2010 plin, înainte de toate, de tot ce vă trebuie, iar apoi de tot ce vă doriţi.
Prima piesă “A lu’ Bele” din 2010 este una live cu Dream Theater. Dar nu orice piesă, ci un cover după Pantera – “Cemetary Gates”, realizat în memoria lui Dimebag Darrell, în timpul turneului Gigantour. Pe lângă prestaţia în nota obişnuită a lui Petrucci & co., avem parte şi de un grup de invitaţi mai rar întâlnit la un loc. Burton C. Bell (Fear Factory), Russell Allen (Symphony X) şi Dave Mustaine (Megadeth) – responsabil cu un solo de chitară – vin să onoreze memoria fostului chitarist Pantera.
Să fie un 2010 măcar la fel de bun ca piesa şi cei prezenţi în clip!
În sfârşit am ajuns în punctul meu preferat din sărbătorile de iarnă. Acela în care iureşul care vine odată cu Crăciunul, cu vizite făcute şi primite, cu cumpărături cât cuprinde, cu împodobit bradul şi celelalte care vin împreună cu acestea se termină.
E momentul în are poţi finalmente să stai liniştit, să îţi vezi de treabă şi să asculţi puţină muzică. Şi ce altă muzică merge mai bine cu liniştea din casă decât această piesă splendidă a maestrului Satriani, peste care am dat din nou azi? Şi atunci începi să auzi liniştea…
Nu mă omor eu după muzica acestui domn, cu toate că are un “Go To California” pe care l-am ascultat obsesiv timp de câteva zile. De vină e faptul că a fost pe coloana sonoră de la “Californication”, probabil…
Alta este însă noutatea de semnalat. Rob Zombie a decis să ofere spre download (limitat, aşa că dacă vă place de domnul muzician – regizor de filme horror, săriţi cât mai este) o piesă de pe viitorul său album, “Hellbilly Deluxe 2″. Trebuie doar să dați un clic aici, să vă dați adresa de e-mail și o puteți descărca.
Până una-alta, eu tot pun aici “Go To California”, că văd că mi-a revenit obsesia…
Hai, trezirea! E sâmbătă, e linişte şi pace, nu mai urlă niciun şef şi probabil mulţi sunt deja la prima mahmureală a week-endului. Ce moment mai bun să vă fac să vă binedispuneţi cu ultima mea descoperire întâmplătoare, Charm City Devils.
Despre ăştia nu se poate spune că sunt foarte originali, nu se poate spune că ţes structuri melodice de nu ştiu care. Dar se poate spune cu toată responsabilitatea că sună foarte bine.
Sunt din Baltimore, un oraş american care n-a prea dat mari nume la capitolul rock, iar soundul lor e undeva la intersecţia dintre Aerosmith, AC/DC-ul pe care sper să îl revăd la anul şi Mötley Crüe. Probabil că acesta este şi motivul pentru care Nikki Sixx, basistul din Mötley Crüe şi sărbătoritul zilei de ieri, i-a semnat cu casa de discuri al cărei preşedinte este, Eleven Seven. El zice că “This is a real rock band!”. Eu tind să îi dau dreptate.
I-am descoperit absolut întâmplător, mai exact mi i-a sugerat Genius-ul din iTunes când îmi sincronizam iPod-ul. Să trăiască! A nimerit-o de data asta.
Zilele astea au fost mult mai ocupate, aşa explicându-se faptul că aţi scăpat în mare măsură de gusturile mele muzicale. Am fost şi la un concert Celelalte Cuvinte, acolo unde e această trupă de văzut cel mai bine, adică la Timişoara, şi o să vă spun mai multe despre cum a fost ceva mai târziu sau mâine.
Altceva vreau eu să vă supun atenţiei azi, însă. Ceva ce mi-a stat în minte azi-dimineaţă, în timp ce mă dezmeticeam pe la 7 şi ceva şi mi-a cântat apoi în urechi pe drumul spre birou. Un “Handful of Rain” care pare să aibă ceva în comun cu starea mea actuală, cu ultimele zile. Nu ştiu de ce, nu pot spune exact care e legătura. Dar e acolo, în vocea lui Zak Stevens şi în chitara superbă a lui Alex Skolnick (poate motivul pentru care albumul ăsta e favoritul meu de la Savatage).
I’m just starin’ up in heaven from the bottom of a glass, ca să citez…
…de 1 decembrie. De ziua naţională. Vă invit să îmi spuneţi că sunt pesimist, că nu gândesc pozitiv şi multe altele din aceeaşi arie. Dar adevărul, care mi-e din ce în ce mai clar de fiecare 1 decembrie şi de fiecare 22 decembrie este că, oricât de tare mi-o doresc, piesa asta (şi mai ales textul ei) refuză să iasă din actualitate.De câte ori o aud îmi dau seama de lucrul ăsta. Şi la fiecare sărbătoare de acest gen e prima care îmi vine în cap.
Noi tot sperăm, dar nimic nu se schimbă. Şi peste cinci ani iar vom spera, şi după aceea peste alţi cinci ani iar.
La mulţi ani, România! Hai să încercăm să gândim pozitiv, deşi nu-mi mai prea iese în ultima vreme, atunci când e vorba de ţara asta…
