Acesta este titlul pe care l-am ales pentru a anunţa că Rock Talk va beneficia de o nouă rubrică. Una în care voi publica istoria unor trupe sau nume care au semnat serios pe cartea rock-ului. Şi am să fac asta indiferent dacă aţi mai citit de ele sau de ei pe undeva.

Şi o să mă simt bine.

Aşadar, History Does Not Repeat.

Tomata mi-a dat o idee foarte tare şi am zis să adopt imediat leapşa. Este vorba de 15 melodii preferate despre ploaie. 15 să fie, dacă spune Tomata, una mai frumoasă decât alta, zic eu.
LATER EDIT – Să-mi bag picioarele, ce playlist v-am făcut…

LOCUL 15
GUNS N’ROSES – November rain

LOCUL 14
ELECTRIC LIGHT ORCHESTRA – Standin’ in the rain

LOCUL 13
LED ZEPPELIN – The rain song

LOCUL 12
ELVIS PRESLEY – When it rains, it really pours

LOCUL 11
CREEDENCE – Have you ever seen the rain

LOCUL 10
APHRODITE’S CHILD – Rain and tears

LOCUL 9
CREEDENCE – Who’ll stop the rain

LOCUL 8
BOB DYLAN – Rainy day woman #12 & 35

LOCUL 7
GENE KELLY – I’m singing in the rain

LOCUL 6
WHITESNAKE – Cryin’ in the rain (cu cele două părţi ale sale)

part 1
part 2

Wow. Am ajuns la top 5.

LOCUL 5
CARGO – Dacă ploaia (cu Kempes, după el nu mai există ploaie…)

LOCUL 4
ELMORE JAMES – The sky is crying

LOCUL 3
Buddy Whittington – Sure got cold after the rain fell

LOCUL 2
JOE SATRIANI – Tears in the rain

Şi…şi…şi…!

First place, with a broken heart, for the one and only…

STEVIE RAY VAUGHAN – Texas flood

Fix. O nouă zi.

Jumătatea este în pat, a preferat somnul. La ora asta şi păcatele dorm. Se mai răsucesc doar dorinţele. Doar dacă nu cumva zeii au descoperit iar parola cutiei Pandorei. Sunt încă treaz. Violez o cutie de Beck’s, cu sete, aşa cum se fut puştanii pe scara blocului, înainte ca ea să fie nevoită să intre în casă. Savurez chiar şi ultimul lor sărut, pe măsură de picăturile de cinci la sută se preling pe buze. Niciodată nu am prins foarte bine treaba asta cu tăria berii, nu ştiu nici azi dacă este vorba de 5% teamă că te vei îmbăta sau 5% teamă că nu o vei face. Poate că de aia prefer Jack Daniel’s. Procentele de reuşită sunt mult mai serioase acolo.

Şi ascult Iron Maiden.

“If there’s a God, then why has he let me die?”

Aştept răspunsurile…

PS – Şi dacă vă întrebaţi de ce am ales varianta de la Rio, răspunsul este simplu: acolo, sângele este cald chiar şi când nu se adună în pulă.

Probabil că am să mulţumesc toată viaţa mea faptului că Dave Mustaine şi James Hetfield sunt două personaje care nu pot să se înţeleagă, din toate punctele de vedere. Plecat de la Metallica, Dave a avut ambiţia de a demonstra că este cine este şi a adus la iveală Megadeth, trupă despre care continui să cred că este şi mai inspirată, şi mai tehnică şi mai dedicată muzicii decât este Metallica. Nu am văzut la Mustaine dorinţa de a vinde cu orice preţ, ceea ce spune multe despre modul în care percepe ceea ce face.

A Tout Le Monde. Unplugged.

Şi un Dave de zile mari, aşa cum îl ştiu mai mereu. Iar ziua a doua de Sonisphere o consider a fi una tare interesantă :)

Pentru că e atât de multă istorie în alăturarea asta. Free, Bad Company, The Firm, Queen, Freddie Mercury. Şi pentru că sună al dracului de bine ambele piese, deşi Cinabru o să dezlănţuie un potop de disperare de fan Freddie asupra mea :)

Queen & Paul Rodgers – I Want To Break Free

Queen & Paul Rodgers – Feel Like Makin’ Love

“Mistreated”. Piesa cred că nu mai trebuie prezentată, a fost interpretată de Gillan, Coverdale sau Dio şi lucrurile cu ea nu se opresc aici.

Iat-o în varianta ei din 1974, cu un Deep Purple condus de David Coverdale, una dintre cele mai mari voci pe care rock-ul le-a primit în dar.

“Have a cigar”. Albumul este “Wish you were here”. Trupa, nu mai trebuie să spun, este Pink Floyd. Îmi plac acordurile de început, îmi place cum piesa coboară şi urcă după cum vor cei care au compus-o, îmi place la nebunie sound-ul ăla care mai este mai dur decât ar părea la prima vedere. Plus că e combinaţia naibii acolo, sunt multe sunete, multe direcţii, multe altele.

De ce am scris toate acestea? Păi, a plecat de aici. Pink Floyd, gay. Hm. După aceea, a ajuns aici. La urmă, minunea l-a lovit şi pe Cabral. Care m-a lovit rapid pe mine.

Există lucruri care nu se vor schimba niciodată. Unul din ele sunt trupele ca Pink Floyd, care vor constitui un deliciu şi peste câţiva zeci de ani de zile. Celelalte lucruri sunt cei care dispun de minte cam în aceeaşi cantitate în care se găseşte lumina în dosul unui licurici.

Pentru voi, piesa de mai jos. Şi rugămintea de a prelua minunea asta şi de a o duce mai departe, în spiritul muzicii bune.

Nu, nu neapărat pentru Danzig.

Ci pentru acel individ de la tobe, care pare a nu şti că va mai avea nevoie de ele şi după videoclipul ăsta. Îl cheamă Chuck Biscuits şi rar am dat de cineva care să bată în setul ăla cu asemenea poftă şi, de ce nu, ferocitate.

Aşa se face muzica, nu dând click-uri la calculator.

Danzig. “Am I Demon”.

Maybe.