Pentru că am reuşit deja să trag concluzia că am gusturi ciudate şi în neconcordanţă cu ale altora, o să zic şi că perioada Audioslave îmi place mai mult decât tot ce a făcut oricare dintre cei implicaţi. Şi aici vorbim de oameni serioşi în materie de muzică – Chris Cornell (plimbat prin Soundarden şi Temple of the Dog şi cu o carieră solo demnă de luat în seamă), precum şi Tom Morello (un chitarist care a uimit întotdeauna prin creativitate), Tom Commerford şi Brad Wilk – adică 3/4 din Rage Against The Machine.
Îmi aduc şi acum aminte cât de mult mi-a plăcut “Show Me How To Live” când am auzit-o într-o după-amiază la MTV, acum vreo 8 ani, poate 9, descoperind o trupă pentru care am un foarte mare respect şi acum.
Au scos trei albume excelente şi e mare păcat că nu au reuşit să meargă înainte. O reuniune Rage Against The Machine poate că a avut un oarecare rost (deşi, cu riscul de a mă repeta, prefer Audioslave), dar modul în care s-a gândit Cornell să se facă de rahat după acel moment este absolut inacceptabil – album produs de Timbaland şi, mai ales, single-ul ăla infect (“That Bitch Ain’t A Part of Me” parcă se numea)… Să sperăm că îşi mai spală păcatele cu reuniunea Soundgarden.
Dar ca Audioslave nu va suna.
Şi dacă tot am vorbit despre ei, să pun şi o piesă. Trebuie să recunosc că nu a fost uşor de ales. Putea fi şi “Like A Stone”, şi “Cochise”, şi “Doesn’t Remind Me”, şi “Show Me How To Live”, şi mai tot restul pieselor de pe albumele lor. Căci merită. Dar e “Revelations”. Nu de alta, dar e păcat să îmi aduc aminte de trupa asta singur…
Clar, esti nebun!
Nici o alta formatie, numa’ Queen!
Si nici o alta piesa, decat Diamantul Coroanei…. Bohemian Rhapsody!
A-nnebunit Lupul!
Cloncane toate revistele de vreo douazeci de ani, intorcand piesa pe toate fetele, si tu……?
Ce ai mai putea sa spui? Ce lucruri noi?
Ca a aparut in 1975?
Da.
Ca a fost compusa doar ca piesa de studio? Ca a fost nevoie, initial, sa fie facuta o inregistrare video pentru televiziune, pentru ca piesa era mult prea complicata sa fie cantata live- in acel moment?
Da.
Ca a fost prima piesa ever filmata video si nu pe film?
Da.
Ca filmarea a fost foarte inspirata si high-tech pentru acel moment? Ca s-au folosit prisme optice si camera feedback? Ca a fost trasa in trei ore si a costat 3500$?
Da.
Ca a fost prima filmare cu efect al precedentei imaginilor vizuale asupra versurilor si pasajelor melodice?
Da.
Ca piesa, desi socotita prea lunga pentru radio, nu a putut niciodata sa fie “trimmed” ?
Da.
Ca linia melodica a venit relativ usor, dupa cum spunea Brian May in 2008:”That was a great moment, but the biggest thrill for us was actually creating the music in the first place. I remember Freddie coming in with loads of bits of paper from his dad’s work, like Post-it notes, and pounding on the piano. He played the piano like most people play the drums. And this song he had was full of gaps where he explained that something operatic would happen here and so on. He’d worked out the harmonies in his head.”
Da.
Ca partea vocala este cea mai complexa din toata piesa, fiind inregistrata pe un magnetofon cu 24 de canale,la sfarsit obtinandu-se 120 de layere vocale suprapuse?
Da. Nu uita ca a fost inregistrata si prelucrata in sase studiouri diferite. Din aceasta cauza este socotita cea mai scumpa piesa a acelor ani.
Ca versurile au fost facute de Freddy?
Da.
Si uita-te un pic la ele ….
Is this the real life?
Is this just fantasy?
Caught in a landslide
No escape from reality
Open your eyes
Look up to the skies and see
I’m just a poor boy (Poor boy)
I need no sympathy
Because I’m easy come, easy go
Little high, little low
Any way the wind blows
Doesn’t really matter to me, to me
Mama just killed a man
Put a gun against his head
Pulled my trigger, now he’s dead
Mama, life has just begun
But now I’ve gone and thrown it all away
Mama, ooh
Didn’t mean to make you cry
If I’m not back again this time tomorrow
Carry on, carry on as if nothing really matters
Too late, my time has come
Sends shivers down my spine
Body’s aching all the time
Goodbye, everybody
I’ve got to go
Gotta leave you all behind and face the truth
Mama, oooooooh (Anyway the wind blows)
I don’t want to die
Sometimes wish I’d never been born at all
[Guitar Solo]
I see a little silhouetto of a man
Scaramouch, Scaramouch, will you do the Fandango
Thunderbolt and lightning, very, very frightening me
(Galileo) Galileo (Galileo) Galileo, Galileo Figaro
Magnifico-o-o-o-o
I’m just a poor boy nobody loves me
He’s just a poor boy from a poor family
Spare him his life from this monstrosity
Easy come, easy go, will you let me go?
Bismillah! No, we will not let you go
Let him go
Bismillah! We will not let you go
Let him go
Bismillah! We will not let you go
Let me go (Will not let you go)
Let me go (Will not let you go) (Never, never, never, never)
Let me go, o, o, o, o
No, no, no, no, no, no, no
(Oh mama mia, mama mia) Mama Mia, let me go
Beelzebub has the devil put aside for me, for me, for me!
So you think you can stone me and spit in my eye
So you think you can love me and leave me to die
Oh, baby, can’t do this to me, baby
Just gotta get out, just gotta get right outta here
[Guitar Solo]
(Oooh yeah, Oooh yeah)
Nothing really matters
Anyone can see
Nothing really matters
Nothing really matters to me
Any way the wind blows…
Asa, si….?
Vezi? Cu ce seamana?
Nu stiu. E povestea unui pusti care ajunge sa ucida. Banal, pana la urma….
Numai ca ma nedumeresc unele cuvinte….
Beelzebub, Bismillah….Galileo,Figaro, Scaramouch…. Sunt un pic stranii si nu prea isi au legatura in text, nu se leaga nicaieri….
Aha, ai inceput sa vezi.
Povestea este o prescurtare a Strainului lui Camus. De asta ti se parea oarecum familiara.
Daca reiei acum romanul, poate ca o sa auzi si muzica :)
Pe de alta parte, gandeste-te cum se compun versurile din neant spre o linie melodica deja data….
Imaginile si sentimentele care te-au impresionat si marcat le traduci in cuvinte.
Pe care le tot rotesti si potrivesti pana cand te apropii cel mai mult de culorile si emotia initiala.
Daca iti aduci aminte ca parintii lui Freddy proveneau dintr-o zona (Zanzibar) in care religia predominanta este zoroastrismul atunci iti va fi explicabila aparitia lui Beelzebub ( Belzebut) si Bismillah…..
Cu Galileo si Figaro este o alta poveste.
Se pare ca invocatia ” Galileo Figaro Magnifico ” a aparut la una din inregistrari.
Uite-te la piesa. Vezi ca imediat inainte de noua strofa, Brian May are un solo de chitara.
Care este exact elementul de legatura intre partea cantata in maniera balada de partea cantata in maniera Opera.
Initial acest solo nu exista.
Cele doua parti nu se lipeau.
Indiferent ce ar fi facut.
Trecera de la balada rock la opera era ca un “punct si de la capat”. Parca era o melodie noua care incepea pe album.
Intr-o pauza, cu aparenta sa calma sub care insa fierbea de furie, Brian May exersa pasaje dupa pasaje……
Nu se lega nimic.
Si in a doua pauza la fel…..
Pana cand , intr-un moment de inspiratie, Freddy, si el furios,i-a urmat linia melodica lovind in clapele pianului in stilul armoniei finale de sfarsit de concert.
Ce face furia…..!
Reusisera .
Au facut legatura intre pasaje.
Daca te uti cu atentie la videoclip o sa vezi si acum, in momentul trecerii,2:58-3:05, Freddy loveste furios clapele :)
Atunci, intr-un moment de gratitudine, Freddy i-a multumit, invocand: ” Galileo Figaro Magnifico ”
Pai stai un pic. Ce are Brian May cu Galileo sau cu Figaro? Ca nu inteleg.
Ce stii despre Brian May?
Ei, na! A fost chitarist solo la Queen si vocalist. Ma iei cu d’astea!
Mna. A fost.
A fost si propriul creator de chitara – Red Special- pe care si-a construit-o in 1963.
Este recunoscut si respectat ca pionierul delay effect-ului.
A compus si “I Want It All’, si “We Will Rock You”, si “Who Wants To Live Forever”……
Si….
Este astrofizician. Made in Imperial College London.
Pozitia sa actuala in lumea stiintifica este: the Chancellor of Liverpool John Moores University.
Iar teza sa de doctorat se cheama ” A Survey of Radial Velocities in the Zodiacal Dust Cloud “.
De aici vine Galileo.
Figaro este probabil o butada referitoare la parul sau.
Magnifico cred ca nu mai trebuie explicat.
Ma gandesc insa la vorbele lui. Ale lui Brian May.
Nici un membru Queen nu a discutat vreodata despre semnificatiile versurilor sau ale cantecelor.
Asa ca fiecare cantec Queen trebuie considerat un secret propriu al fiecaruia.
So be it!
Pe bune.
Greu cantec.
Decat sa stam la palavre, hai mai bine sa-ti arat varianta noastra a Bohemian Rhapsody.
Anul trecut, cu toti , la karaoke.
Da’ sa nu razi……
Depeche Mode mi s-a părut întotdeauna o trupă ale cărei piese sună mult mai bine atunci când le cântă alţii (să vezi ce înjurături îmi iau eu pentru afirmaţia asta). N-am idee de ce, dar vocea lui Dave Gahan, aşa personală şi ieşită din comun cum zic unii că ar fi, nu mi s-a părut vreodată ceva special. Ba chiar mi se pare că este în cealaltă extremă, a foarte anostului. Oamenii au scris piese foarte bune, au făcut unele albume foarte bune – după părerea mea, acele albume sunt “Playing the Angel” şi “Exciter”, poate cele mai ciudate în raport cu restul discografiei – dar de prea multe ori am auzit coveruri după piese ale lor care m-au lăsat să înţeleg că de vină e interpretarea, nu compoziţia în sine.
Şi pentru că i-am promis ieri lui Neliniştitu’, dar şi pentru că îmi plac Lacuna Coil, iar acest cover este un moment foarte bun al italienilor, hai să ascultăm “Enjoy The Silence” în varianta lor. Cum s-ar zice, un pic de Scabbia.
De data asta am să vă ofer ceva de la Dream Theater la care ţin foarte mult. “The Silent Man” este una dintre preferatele mele din repertoriul vast al acestei trupe incredibile, care a reuşit să aducă progresivul mult mai aproape de mult mai multă lume, dar nu e nici pe departe singura la care ţin.
Cu toate astea, această variantă, cea de pe “Live Scenes from New York”, m-a fascinat întotdeauna. Nu doar vocea lui LaBrie,care cântă cu o căldură incredibilă în acest moment al concertului, deşi nu era în cea mai bună seară din cariera sa, face totul atât de frumos şi atât de uşor de simţit, ci, mai ales, dialogul absolut superb care începe pe la minutul 3 între chitara lui John Petrucci şi clapele lui Jordan Rudess. Cu tot respectul pe care îl am pentru Kevin Moore şi, mai ales, Derek Sherinian, cred că acesta a fost momentul în care Dream Theater a simţit cu adevărat că şi-a găsit claviaturistul perfect, omul care să îi completeze din spatele clapelor pe ceilalţi patru .
Aveam să îi văd în concert câţiva ani mai târziu şi să simt, chiar dacă în mai mică măsură, magia care există între oamenii aceştia pe scenă. Vă las să vă bucuraţi de ea.
Azi am ales ceva deosebit, ceva ce nu stiu să asculte multă lume, dar care pentru mine este foarte important. Este vorba despre Étienne M’Bappé, sau, cum bine l-a numit un prieten, “cel mai bun basist de care n-ai auzit niciodată”.
Recunosc că nici eu nu auzisem de omul ăsta până la Szigetul din 2007 când, din pură intâmplare, l-am prins live la cortul de jazz. Am rămas paf din prima. Un tip de culoare ras in cap, imbrăcat in cămașă albă și blugi și cu ochelari cu ramă aurită, care cânta la bas cu mănusi negre pe mâini (de ce, nu stiu până in ziua de azi). Și nu era numai tehnica lui la bas (altfel, absolut impecabilă). Erau piesele acelea, combinația de influențe din muzica tradițională a Camerunului cu jazz și cu funk era și este complet diferită de tot ce am ascultat vreodată. Iar textul, cântat de vocea interesantă a lui M’Bappé, deși intr-o limbă pe care nu o ințeleg, mi-a dat senzația de apropiere și mai mare de ceea ce transmite omul ăsta. De modul in care ține să iși afirme sentimentele față de Camerun, locul lui de suflet.
Am stat gură căscată la show-ul absolut extraordinar și la modul in care a făcut toți oamenii prezenți acolo să cânte intr-o limbă pe care nu o ințelegeau. Și am rămas fanul lui pe viață. Mai târziu am aflat că omul și-a mai arătat calitățile de basist prin trupele lui Joe Zawinul și Salif Keita, ba a mai fost prezent și pe ultimul album de studio al lui Ray Charles, iar mai nou e in turneu cu John Mc Laughlin.
Astea par insă a păli in fața unei piese care transmite atât de mult ca și cea de față, de pe un album numit “Misya”, pe care mă tot apucă să il reascult odată la ceva timp.
Încep prin a vă ura şi eu, la fel ca şi colegii mei, să aveţi parte de un 2010 plin, înainte de toate, de tot ce vă trebuie, iar apoi de tot ce vă doriţi.
Prima piesă “A lu’ Bele” din 2010 este una live cu Dream Theater. Dar nu orice piesă, ci un cover după Pantera – “Cemetary Gates”, realizat în memoria lui Dimebag Darrell, în timpul turneului Gigantour. Pe lângă prestaţia în nota obişnuită a lui Petrucci & co., avem parte şi de un grup de invitaţi mai rar întâlnit la un loc. Burton C. Bell (Fear Factory), Russell Allen (Symphony X) şi Dave Mustaine (Megadeth) – responsabil cu un solo de chitară – vin să onoreze memoria fostului chitarist Pantera.
Să fie un 2010 măcar la fel de bun ca piesa şi cei prezenţi în clip!
În sfârşit am ajuns în punctul meu preferat din sărbătorile de iarnă. Acela în care iureşul care vine odată cu Crăciunul, cu vizite făcute şi primite, cu cumpărături cât cuprinde, cu împodobit bradul şi celelalte care vin împreună cu acestea se termină.
E momentul în are poţi finalmente să stai liniştit, să îţi vezi de treabă şi să asculţi puţină muzică. Şi ce altă muzică merge mai bine cu liniştea din casă decât această piesă splendidă a maestrului Satriani, peste care am dat din nou azi? Şi atunci începi să auzi liniştea…
