Artmania 2010 a fost considerat de unii, inainte de inceperea festivalului, ca fiind editia cu cel mai slab line-up pana acum. Ceea ce s-a intamplat in fosta capitala culturala
europeana intre 13 si 15 august i-a contrazis complet.

Dupa un drum lung, obositor si enervant (ca doar e CFR), am ajuns si in Piata Mare, cam exact cand au urcat pe scena Swallow the Sun. In prima seara, controlul a fost unul decent, nu s-a apucat nimeni sa te caute si in amigdale. Cu bratarile portocalii (“semnul rasei superioare”, vorba lui Alex) la maini, am pornit catre scena.

Finlandezii de la Swallow the Sun au fost buni, dar, poate si in cauza ca au fost primii iar noi inca eram obositi, nu ne-am distrat cine stie ce. Desi s-a lasat cu ceva dat din cap pe alocuri, inca nu ne “instalasem” bine. Swallow the Sun, insa, suna binisor pe felia lor si pot spune ca s-au descurcat onorabil in fata unui public care abia incepea sa se adune.

Kamelot au fost, dupa multi, headlinerii serii. Cu o energie debordanta, o prezenta scenica fenomenala si “Rule the World” ca piesa de deschidere, Roy Khan si ai lui au facut show. Solistul norvegian, in forma maxima, a tinut publicul pe foc timp de mai bine de o ora, in ciuda sunetului total aiurea (bass prea tare, microfon prea incet). Impreuna cu solista de la Amaranth, au interpretat piese precum The Haunting, March of Mephisto sau Ghost Opera. Roy Khan e un show-man de zile mari (unul foarte hot, as putea zice!) si un tip foarte simpatic si modest. Din seara aia, Kamelot m-au castigat de fan.

Sisters of Mercy.. ei bine… nu mai sunt ce au fost si, desi au cantat bine, corect, a fost ceva in spectacolul lor care nu mi-a mers la inima. Fumul era insuportabil, acoperea intreaga scena si publicul. Noi am stat in randul doi si pot spune ca m-am sufocat de-a binelea de la atata fum. Concertul englezilor nu m-a dat pe spate si ce m-a frapat a fost faptul ca dupa Kamelot multi au plecat acasa sau la o bere, astfel ca mai putin de un sfert de piata era ocupata. Majoritatea celor care au ramas, de obicei personae peste 30 de ani, stiau versurile cuvant cu cuvant si nu doar odata am vazut incantarea lor de a-si vedea, in sfarsit, idolii. Mneh, better late than never.

Pe Marcian Petrescu l-am ascultat prima oară în Art & Jazz, pe acea vreme cântând sub numele de Electric Storytellers, și sper să nu mă înșele memoria, era alături de Florin Giuglea. A fost un concert văzut din întâmplare, într-o seară în care lumina nu dorea să se stingă, așa că am coborât să o înec într-un Jack. Am văzut un om într-o salopetă, cu o șapcă, care scotea muzicuțe de prin toate buzunarele, și un tip care m-a făcut subit să mă bucur: bă, uite, ăștia tinerii mai știu de blues. A fost o seară în care am coborât să amețesc, dar Marcian și Florin mi-au trezit toate simțurile la viață.

Ei, sâmbătă seara am fost la Green Hours să-l ascult pe Marcian, de data aceasta alături de Trenul de Noapte. Și l-am scos din bârlog și pe Lup, ca să ne bucurăm împreună de un urlat la lună.

Marcian Petrescu este muzicutist. Instrumentul său este muzicuța, la ea cântă. Face asta cu nerv, ritm, dragoste și sudoare. Nu am crezut în viața mea că acea “chestie” de tablă poate ascunde și bucurie, și lacrimi, și dor, și distanță și alte o mie de sentimente pe care nu le pot reda acum. Că te coboară, urcă, păstrează pe linia de plutire. Muzicuța lui Marcian este un carusel, un Montaigne Rousse din care nu te mai poți da jos. Un carusel de muzică, trăiri și exprimare.

Nici ceilalți colegi ai săi de trupă nu se lasă mai prejos. Constantin Bărbășelu (tobe) și Robert Ardeleanu (bass) alăcuitesc o secție ritmică pe care și-ar dori-o mulți și aici am avut din nou bucuria din Art & Jazz: nene, sunt foarte tineri. Și asta e bine. Iar Rareș Totu a executat câteva solouri demențiale cu o ușurință fantastică, mai ales în a doua parte a concertului. Aici am o mică reținere: am avut senzația că în prima nu s-a simțit foarte în largul lui, sau așa cred. Deh, nu sunt specialist, dar la ceea ce ne-a oferit după pauză, trăiesc prin prisma acestei senzații. Oricum, e om, și oricum asta nu înseamnă că a mers ceva prost. Nu. Dar parcă nu era el.

În ceea ce privește muzica, e greu să vă spun ce am ascultat. Ar fi păcat să enumăr, pentru că vă las vouă surpriza de a descoperi totul la un viitor concert. Am să spun doar că am auzit o variantă splendidă a lui “Cold, cold feeling”, a lui Albert Collins, și un vreo 20 de minute de “Chan chan” al lui Compay Segundo, într-o formă absolut demențială. L-aș fi lăsat pe acesta din urmă să vă răsune în urechi, din nefericire Trilulilu are limitare de volum, iar YouTube de timp. Așa că am să vă ofer “Nu mă mai stresa”. Și sunt sigur că o să vă placă.

Iar de final, aș vrea să închei cu o frază. O frază provenită dintr-un film. “Crossroads” se cheamă pelicula, și este un film ușurel cu Steve Vai, brodat pe legenda ce-l însoțește pe Robert Johnson. Poate aveți timp să-l vedeți cândva, e plin de muzică, Mississippi și toate celelalte. E chiar plin de suflet. Dar să păstrăm doar fraza:

“Where I come from, you don’t blow no harp, you don’t get no pussy“.

Aici, dacă nu știi să sufli, mai bine du-te și ascultă-l pe Marcian. Te va lăsa fără suflare și cu sentimentul că ai redescoperit ceva ce zăcea de mult în tine.

Poate chiar tu…

Vezi mai multe video din Muzica

Pălărie. Salopetă. Câmpuri de bumbac.

Nesfârșite.

Ce este cu imaginile astea? Nu mă întrebați pe mine. Când treci prin Elmore James, Robert Johnson, Muddy Waters sau John Lee Hooker, asta îți vine în minte. Muzica negrilor, de care ne ferim și-n ziua de azi, de parcă ADN-urile noastre ar putea să producă dalmațieni, dar muzica fără de care nu ar putea să existe muzică.

CYFER. Trei chitări. Una din 1960, aceea fiind și bucățica de lemn care mi-a răscolit inimaginabil sufletul. Și o mandolină. Și o cutie de lemn, sau din ce va fi fost ea, pentru picior. Pentru ritm. Da, așa se face muzică. Da, AIA este muzica. În clipa în care cobori către geneză, lucrurile sunt, și va fi greu să spun asta, genezice. Nu pot simți, și nici voi, ce simțea OMUL în clipa în care i se termina ziua de muncă. L-or fi durut lanțurile, l-o fi durut încheietura cea răsucită în mii de feluri, l-o fi durut însăși propria lui absență, neputință. Poate l-o fi durut femeia și cel mic, așteptându-l acasă, în speranța că în acea seară va pune ceva pe masă. Nu știu. Nu vreau să știu. Dar mi-a povestit CYFER.

Cine este omul acesta? Este un chitarist. Este mai mult decât atât. Este un suflet. Dispune de șase corzi pe care, așa cum ne-a spus, se ițesc trei acorduri. Da, ăsta este blues-ul. Dar de la acele trei simple acorduri se desfășoară sute de piese. Și sute de stări. Blues-ul este și va rămâne singurul gen muzical în care o singură piesă, interpretată de 100 de muzicieni, va suna în 100 de feluri. Pentru că blues-ul este lucrul acela care vorbește despre tine. Pentru că blues-ul este singurul gen muzical care te oferă pe tine. Și, vă conjur, când vorbim de blues, nu rostiți numele lui Gary Moore. OK, înțeleg, v-ați cumpărat bilete, a dat din chitară, e un item aparte, dar nu, eu nu consider ăla blues. Blues-ul se face așa cum l-a făcut CYFER în seara care a trecut, cu suflet. Și cu trei chitări, o mandolină cât jumătate din brațul lui și o cutie cu o gaură.

Nu am cuvinte să explic ce am simțit aseară, la Cafeneaua Actorilor, din Parcul Tineretului. Nu, nu am. Și eu sunt omul cuvintelor, doar că CYFER mi-a închis gura și mi-a oferit ceea ce căutăm cu toții la un concert. Acel lucru cu care să pleci acasă. Acel lucru cu care să rămâi în suflet.

S-a oferit pe el.

Azi va cânta în Big Mamou. Mergeți. Vă aștept, după aceea. Da, este un concert care coboară către rădăcini. Știți, cu siguranță, de unde vă vine sufletul, de unde proveniți?

Nu.

Ascultați-l pe CYFER. Și când veți simți cum masa nu vă mai suportă ritmul pe care-l bateți cu două mâini și două picioare, veți veni acasă și veți căuta o fotografie a unei plantații și a oamenilor ei.

De aseară sunt mai întreg.

CYFER, mulțumesc.

Show-ul nemtilor a fost o nebunie totala!!! Nu stiu cata lume a venit, dar numarul cred ca a depasit 40.000 de persoane. Din fericire am pus mana pe un acces la tribuna VIP, dar nu va pot spune cum, astfel ca voi lua secretul asta cu mine pret de 50 de ani pana la desecritzare.

Spectacolul a inceput la 21:15 fix si a durat pana la 22:50, perioada in care “Du riechst so gut”, “Feuer Frei”, “Ich Will”, “Sonne”, “Links 2, 3, 4”, “Du Hast” si multe altele pe care nu le-am retinut au bombardat timpanele a zeci de mii de oameni si ochii prin efectele vizuale de exceptie si perfect sincronizate. “Sus mânile!”, a indemnat Till Lindemann, solistul trupei, ca ulterior sa ne uimeasca – “Vă mulțumim foarte foarte mult!” corect pronuntat. “Rammstein vă iubește!”. Coregrafia a inclus si arderea “accidentala” a unui fan urcat pe scena pentru a da din cap cu trupa.

Spre final, claparul, Christian Lorenz, a navigat prin public pe o barca pneumatica primind de la fani un tricolor branduit cu sigla Rammstein pe care l-a luat si l-a infasurat in jurul sau ca apoi sa-l aseze respectuos pe clapele sale, unde a stat pana la finalul concertului. Mai jos ai 9 clipuri filmate din public.

Read the rest of this entry »

MEGADETH

Puternici, marcanţi, în formă. Mi-a clocotit sângele în vene la “A tout le monde”, piesă care m-a însoţit exact din clipa când am ajuns acolo. Mustaine şi ai lui nu sunt cine ştie ce showmani, asta dacă am compara lucrurile cu ceea ce fac bufonii de la Manowar, dar produc muzică exact în stilul pe care-l ştiam de atâţia ani. A fost plăcut să-i revăd, pentru că data trecută, la Arenele Romane, am fost nevoit să ies după primele trei piese, din cauza faptului că sonorizarea îţi ataca pur şi simplu urechile. Un recital curat, tehnic, precis şi un Mustaine căruia trebuie să-i mulţumim că a dorit să dovedească nişte treburi.

SLAYER

Nu sunt nici pe departe preferaţii mei, aşa că nu am foarte multe de spus. Am stat pe jos, aşteptând să treacă vremea şi să vină Metallica. Am avut senzaţia că se repetă aceeaşi piesă la infinit, de altfel aceasta a fost senzaţia altora, aşa că nu am de ce să mă ruşinez de ea. Urlete, duritate, zdrăngănit de chitară, din punctul meu de vedere lipsea muzica. Din punctul de vedere al celor care merg pe Slayer, se pare că era vorba de fericire maximă. Foarte bine, sper să le fi plăcut.

METALLICA

Nimic deosebit faţă de ceea ce am văzut ultima dată. Nu s-au schimbat, lucrurile stau la fel. Un recital bun, corect, cu piesele pe care le aşteptam, şi cu un “Seek and destroy” parcă mai anemic decât cel trecut. În sfârşit. A fost trupa la care am lăsat geaca şi tricoul de pe mine şi am preferat să fac ca toţi dracii, mă rog, beneficiind de faptul că şi alţii făceau asta pe lângă mine. Mi-am dat seama ce departe sunt anii în care nu concepeam să nu fiu în grămada de nebuni, şi mi-am confirmat că mă mai pot mişca, dacă este nevoie. Hetfield şi compania au fost brici. Normal, după atât de mulţi ani în frunte nu ai cum să fii altfel.

So…cam aşa ceva.

Anul acesta are loc pentru prima data in Romania o editie a Sonisphere Festival, festival de rock cunoscut mai mult in afara si mai putin prin Romania, asta deoarece festivalurile rock ca si alte festivaluri, sunt evenimente culturale. Sonisphere’ul de anul acesta aduce formatii mari ca Manowar, Metallica sau Rammstein. Manowar ar fi trebuit sa fie headlinerii primei zile insa avand in vedere ca suntem in tara tuturor posibilitatilor, headlinerii Manowar au fost schimbati aproape cu o zi inainte cu o alta trupa numita Accept, o trupa de care eu unul n-am auzit in viata mea din nicio sursa. Oricum adevaratii headlineri sunt si vor ramane Manowar, necontand daca aceasta pozitie le este acordata oficial.

Am ajuns in cadrul incintei Romexpo inainte de concertul Paradise Lost, o trupa de care auzisem mai de mult si de la care ascultasem un sigur album. Paradise Lost sunt insa o trupa cunoscuta care chiar pune suflet in ceea ce canta. Chiar daca nu prea stiam versurile, m-am bucurat de reprezentatia lor de gothic rock, cu ritmuri agresive si chiar dark pe alocuri.

Dupa Paradise Lost au urmat Volbeat, o trupa care nu m-a impresionat in reprezentatia live pe care am vazut-o. Mi s-a parut ca stilul lor era mult prea aleatoriu si chiar coverurile nu erau prea mult lucrate, nu indeajuns incat sa aduca cinste autorilor originali ai melodiilor (vezi Ronnie James Dio). Si da, una din replicile mele rautacioase a fost ca Volbeat alaturi de multe alte trupe care nu prea se pricep la reprezentatii live, canta, scuzati expresia, “pula mea metal”. Acest nou gen de muzica se caracterizeaza prin un mix intre toate celelelte genuri de rock si metal cu ceva elemente luate de pe la formatii ajunse legendare. Muzica e de obicei aleatoare si repetitiva, pe principiul, nu stii cand se termina prima melodie decat cand se temina albumul.

Dupa Volbeat au urmat Manowar, Manowar adevaratii headlineri, adevaratii regi ai metalului. Considerati de unii poseri sau ridicoli, iar de altii niste artisti extraordinari, Manowar sunt intotdeauna diferiti, chiar daca ar avea acelasi track list, si asta pentru ca sunt in acelasi timp si adevarati showmeni, mai ales De Maio (nu, nu asta adminu’, allaltu’ cu chitara lunga). Odata ce concertul a inceput, multimea s-a adunat in cele doua sectoare si a inceput reprezentatia specifica fiecarui concert Mnaowar, atat a formatiei cat si a fanilor. Desi regii metalului au avut la dispozitie doar o ora de cantat, aceasta ora a fost unica. Cateva dintre piesele din tracklist au fost: “Call to arms”, “Hand of Doom” , “House of death”, “Black wind fire and steel”, “Manowar”, “Kings of metal”, “Thunder in the sky”.

De Maio a ramas showmenul dintotdeauna sustinand si un discurs in romana. De asemenea Manowar au interpretat un cover ca tribut adus lui Ronnie James Dio, si au impartit fanilor cateva cd-uri cu acelasi scop si anume acela de a-l cinsti pe marele artist. Cd-urile contineau de asemenea coveruri ale pieselor acestuia.

Dupa ce atmosfera incendiara de la Manowar s-a mai potolit, si gardienii si copii pierduti prin multime si-au mai revenit din socul Manowar, urma reprezentatia celor de la Accent, reprezentatie pe care am decis sa nu o onorez cu prezenta, avand in vedere ca nu ma interesa o trupa care a picat ca headliner unde nu ii era locul si mai ales o trupa de care oricum nu auzisem si nu ma impresionase prin nimic.

Sunt dezamagit de organizatorii Sonisphere pentru renghiul de prost gust jucat formatiei Manowar care le-a adus publicul din prima zi si incasari imense. De asemenea anul acesta sectorul A a fost aproape gol avand in vedere preturile exagerate ale biletelor. Manowar au promis ca vor concerta din nou aici pentru fani si nu pentru Sonisphere care nu le-a permis nici macar sa-si comercializeze materialele promotionale.

Hail and Kill!

La Romexpo am ajuns pe la 16, dupa ce evitasem elegant Orphaned Land (care nu-mi  zic nimic), tinand mortis sa vad Paradise Lost, a doua oara dupa 2005. Atunci mi-au placut. Azi, dupa 5 ani, si intr-un concert mult mai scurt, trupa nu m-a dezamagit. Au facut show (desi cu jumatate de locatie goala si- pun pariu- cu putini veniti sa-i vada in mod special pe ei.
Cu toate astea, la Paradise Lost m-am simtit al naibii de bine, mi-am amintit cum ei au fost primul concert de metal strain la care am fost, si cum ma simteam atunci, fata de acum. As mai merge, fara ezitari la un alt concert al lor. Dezamagita n-am fost.
Dupa catva timp si niscai agitari pe scena (pe principiul “cum p*** scoatem tobele de aici?”, din cate mi-am dat  eu seama), pe scena au intrat Volbeat. Volbeat sunt o trupa de… ceva. Mie nu mi-au spus nimic, in afara faptului ca se chinuie foarte tare sa-i imite pe Metallica (lucru evident si din faptul ca solistul avea tot felul de accesorii cu logo-ul Metallica pe el).

Or Metallica e greu de imitat, chiar si-acum, d-apoi in vremurile bune cand Hetfield inca avea o voce fenomenala. In rest, baietii s-au apucat sa faca tot felul de omagii si coveruri – de la Johnny Cash la Ronnie James Dio. Ma mir ca nu l-au inclus si pe Michael Jackson pe lista, ca deh. Ca tot vorbeam de coveruri, au mai facut unul dupa Cannibal Corpse. Si nu, nici acela nu mi-a spus absolut nimic.
Volbeat sunt o trupa care n-au nimic special, o trupa care m-au facut sa raman nemiscata timp de aproape o ora, ba chiar sa-mi las capul pe gard si sa motai. Desi de tare, boxele alea erau date foarte tare…
Dar, fara probleme, m-am trezit inainte de Manowar.  Manowar care mi-au confirmat ceea ce invatasem anul trecut- si anume ca sunt o masinarie de sunet, ca la 57 de ani Eric Adams inca mai poate sa cante infiorator de bine (desi nu mai e ca acum 20 de ani, dar altii- sa nu dam nume- nu mai pot nici macar atat), si ca nebunii aia patru, cu un perete de boxe in spate, pot face o armata de oameni sa vibreze la unison si sa se comporte ca o sleahta de nebuni pe campul de lupta. La un concert Manowar nu poti sa nu sari, sa nu urli, sa nu dai din cap, etc. Desi asta poate insemna de multe ori sa sperii cei trei emo-kids de langa tine, probabil aterizati acolo crezand ca Paradise Lost si Orphaned Land sunt nume de trupe gen Tokio Hotel. Eu inca n-am inteles de ce dai bani pe o trupa cand nu stii niciun vers si, mai mult, nu iti plac absolut deloc. Ca eu nu-nteleg cum poate cineva sa stea ca stana pe Manowar, dar ma rog.

Joey DeMaio ne-a servit inca un discurs in romana, chestie pentru care eu il apreciez, nu multi fac asta, asa ca pana una-alta mie mi se pare un gest frumos. A urmat un cover dupa Heaven and Hell a lui Dio, care nu a sunat perfect, dar e al naibii de greu sa sune perfect ceva care a fost cantat prima oara de Dio, si macar Adams s-a achitat onorabil de toata faza.

Singurul lucru care nu imi place deloc la Manowar este chitaristul lor, Karl Logan. N-o fi el un chitarist tocmai prost, dar nu e cel mai potrivit pentru o trupa ca asta, si in plus trebuie sa fii foarte bun ca sa duci mai departe ceea ce au lasat Ross the Boss si mai ales David Shankle, iar Logan nici asta nu e. Bateristul, Donnie Hamzik, a fost pentru mine, o surpriza foarte placuta, mult mai bun ca anul trecut, cand parea ca abia se (re)adapta la Manowar. Anul asta n-a avut nicio problema in a “rupe” tobele si nu s-a facut absolut deloc de ras, ceea ce e ceva avand in vedere ca Manowar i-au avut pe doi “monstri” ca Rhino si Scott in spatele bateriei.

O ora de Manowar inseamna o ora de nebunie curata. E o trupa care nu te lasa sa stai macar un moment si pentru asta ii apreciez. A plouat tot concertul dar aparent nu i-a pasat nimanui, chit ca nu toti aveau pelerine de ploaie. La sfarsit, din boxe s-a auzit The Crown and the Ring , pe care tot publicul a cantat-o cap-coada, in timp ce cu mainile faceau celebrul “sign of the hammer”. Cu o lacrima in ochi, am mai trecut prin inca un concert Manowar.

PS: la Accept nu am mai ramas. Nu servesc asa ceva fara Udo la voce, oricat ar incerca lumea sa ma convinga de una si alta.

VOLBEAT

O trupă care interpretează “pula mea metal”. Adică, nişte nenea care urcă pe scenă, pula mea, să cânte şi ei ceva ce ar trebui să fie metal. Între ei pare-se că se înţeleg, problema este că eu nu am înţeles mai deloc de ce au ţinut să ne chinuie. Sincer, dacă-mi mai spune cineva că muzica se schimbă, că trupele noi aduc o altă formă muzicii pe care o ştiam până acum, că rock-ul clasic e mort, îi dau penisul să se joace cu el.

MANOWAR

Aceeaşi maşină infernală de sunet şi spectacol. DeMaio a rostit iar cuvinte româneşti, vorbind despre “spaţiul carpato-danubiano-pontic, din care am fost de neclintit”. Ete pula, dacă ar şti el câte probleme ne face asta, de ani de zile! Au cântat şi “Heaven and hell”, am unele reţineri că ar fi sunat aşa cum trebuie, dar na. Pula mea, au avut şi probleme cu sunetul, că na, n-au mai văzut românii o scenă întreagă de boxe, în plus au dat şi tobele foarte tare. La final a fost de-a dreptul delirant, DeMaio şi-a rupt corzile de la bas şi le-a oferit publicului, după care cam toată lumea adunată acolo a cântat “The Crown And The Ring” cap-coadă, piesă care a răsunat din boxe după plecarea lor de pe scenă.

ACCEPT

M-am distrat enorm să văd că se aude cam la jumătate din ceea ce s-a auzit la Manowar. Dar asta nu a contat foarte mult. Tornillo nu este UDO, dar este al dracului de bun. Wolf Hoffman este un chitarist care lasă cu uşurinţă în urmă orice încercare de a fi ajuns. Trupa cântă ce vrea ea, am auzit şi “Bolero”-ul lui Ravel şi alte bucăţele de muzici clasice. Una peste alta, cred că pot spune fără probleme că au meritat să fie headlineri, deşi o să-mi sară lumea în cap pe tema asta. Au ani de muzică în spate şi asta s-a văzut. Şi, mai presus de toate, fac şi show, ceea ce a fost neaşteptat pentru o parte din fanii Manowar care au rămas să se zgâiască la ei.

Şi azi…Megadeth şi Metallica. Oare unde mama mă-sii mă ascund eu de Slayer?

A, era să uit: la doi paşi de mine stătea Remus Cernea. Mare om, mare caracter, generaţia de aurolaci politici de mâine.