Spectacolul a inceput la 21:15 fix si a durat pana la 22:50, perioada in care “Du riechst so gut”, “Feuer Frei”, “Ich Will”, “Sonne”, “Links 2, 3, 4”, “Du Hast” si multe altele pe care nu le-am retinut au bombardat timpanele a zeci de mii de oameni si ochii prin efectele vizuale de exceptie si perfect sincronizate. “Sus mânile!”, a indemnat Till Lindemann, solistul trupei, ca ulterior sa ne uimeasca – “Vă mulțumim foarte foarte mult!” corect pronuntat. “Rammstein vă iubește!”. Coregrafia a inclus si arderea “accidentala” a unui fan urcat pe scena pentru a da din cap cu trupa.

Spre final, claparul, Christian Lorenz, a navigat prin public pe o barca pneumatica primind de la fani un tricolor branduit cu sigla Rammstein pe care l-a luat si l-a infasurat in jurul sau ca apoi sa-l aseze respectuos pe clapele sale, unde a stat pana la finalul concertului. Mai jos ai 9 clipuri filmate din public.

Sonne:

Pussy:

Du Hast:

Du Riechst So Gut:

Si finalul cu un sincer “Multumim foarte mult. Rammstein – va iubim” in limba romana.

Puternici, marcanţi, în formă. Mi-a clocotit sângele în vene la “A tout le monde”, piesă care m-a însoţit exact din clipa când am ajuns acolo. Mustaine şi ai lui nu sunt cine ştie ce showmani, asta dacă am compara lucrurile cu ceea ce fac bufonii de la Manowar, dar produc muzică exact în stilul pe care-l ştiam de atâţia ani. A fost plăcut să-i revăd, pentru că data trecută, la Arenele Romane, am fost nevoit să ies după primele trei piese, din cauza faptului că sonorizarea îţi ataca pur şi simplu urechile. Un recital curat, tehnic, precis şi un Mustaine căruia trebuie să-i mulţumim că a dorit să dovedească nişte treburi.

SLAYER

Nu sunt nici pe departe preferaţii mei, aşa că nu am foarte multe de spus. Am stat pe jos, aşteptând să treacă vremea şi să vină Metallica. Am avut senzaţia că se repetă aceeaşi piesă la infinit, de altfel aceasta a fost senzaţia altora, aşa că nu am de ce să mă ruşinez de ea. Urlete, duritate, zdrăngănit de chitară, din punctul meu de vedere lipsea muzica. Din punctul de vedere al celor care merg pe Slayer, se pare că era vorba de fericire maximă. Foarte bine, sper să le fi plăcut.

METALLICA

Nimic deosebit faţă de ceea ce am văzut ultima dată. Nu s-au schimbat, lucrurile stau la fel. Un recital bun, corect, cu piesele pe care le aşteptam, şi cu un “Seek and destroy” parcă mai anemic decât cel trecut. În sfârşit. A fost trupa la care am lăsat geaca şi tricoul de pe mine şi am preferat să fac ca toţi dracii, mă rog, beneficiind de faptul că şi alţii făceau asta pe lângă mine. Mi-am dat seama ce departe sunt anii în care nu concepeam să nu fiu în grămada de nebuni, şi mi-am confirmat că mă mai pot mişca, dacă este nevoie. Hetfield şi compania au fost brici. Normal, după atât de mulţi ani în frunte nu ai cum să fii altfel.

So…cam aşa ceva.

Am ajuns in cadrul incintei Romexpo inainte de concertul Paradise Lost, o trupa de care auzisem mai de mult si de la care ascultasem un sigur album. Paradise Lost sunt insa o trupa cunoscuta care chiar pune suflet in ceea ce canta. Chiar daca nu prea stiam versurile, m-am bucurat de reprezentatia lor de gothic rock, cu ritmuri agresive si chiar dark pe alocuri.

Dupa Paradise Lost au urmat Volbeat, o trupa care nu m-a impresionat in reprezentatia live pe care am vazut-o. Mi s-a parut ca stilul lor era mult prea aleatoriu si chiar coverurile nu erau prea mult lucrate, nu indeajuns incat sa aduca cinste autorilor originali ai melodiilor (vezi Ronnie James Dio). Si da, una din replicile mele rautacioase a fost ca Volbeat alaturi de multe alte trupe care nu prea se pricep la reprezentatii live, canta, scuzati expresia, “pula mea metal”. Acest nou gen de muzica se caracterizeaza prin un mix intre toate celelelte genuri de rock si metal cu ceva elemente luate de pe la formatii ajunse legendare. Muzica e de obicei aleatoare si repetitiva, pe principiul, nu stii cand se termina prima melodie decat cand se temina albumul.

Dupa Volbeat au urmat Manowar, Manowar adevaratii headlineri, adevaratii regi ai metalului. Considerati de unii poseri sau ridicoli, iar de altii niste artisti extraordinari, Manowar sunt intotdeauna diferiti, chiar daca ar avea acelasi track list, si asta pentru ca sunt in acelasi timp si adevarati showmeni, mai ales De Maio (nu, nu asta adminu’, allaltu’ cu chitara lunga). Odata ce concertul a inceput, multimea s-a adunat in cele doua sectoare si a inceput reprezentatia specifica fiecarui concert Mnaowar, atat a formatiei cat si a fanilor. Desi regii metalului au avut la dispozitie doar o ora de cantat, aceasta ora a fost unica. Cateva dintre piesele din tracklist au fost: “Call to arms”, “Hand of Doom” , “House of death”, “Black wind fire and steel”, “Manowar”, “Kings of metal”, “Thunder in the sky”.

De Maio a ramas showmenul dintotdeauna sustinand si un discurs in romana. De asemenea Manowar au interpretat un cover ca tribut adus lui Ronnie James Dio, si au impartit fanilor cateva cd-uri cu acelasi scop si anume acela de a-l cinsti pe marele artist. Cd-urile contineau de asemenea coveruri ale pieselor acestuia.

Dupa ce atmosfera incendiara de la Manowar s-a mai potolit, si gardienii si copii pierduti prin multime si-au mai revenit din socul Manowar, urma reprezentatia celor de la Accent, reprezentatie pe care am decis sa nu o onorez cu prezenta, avand in vedere ca nu ma interesa o trupa care a picat ca headliner unde nu ii era locul si mai ales o trupa de care oricum nu auzisem si nu ma impresionase prin nimic.

Sunt dezamagit de organizatorii Sonisphere pentru renghiul de prost gust jucat formatiei Manowar care le-a adus publicul din prima zi si incasari imense. De asemenea anul acesta sectorul A a fost aproape gol avand in vedere preturile exagerate ale biletelor. Manowar au promis ca vor concerta din nou aici pentru fani si nu pentru Sonisphere care nu le-a permis nici macar sa-si comercializeze materialele promotionale.

Hail and Kill!

Or Metallica e greu de imitat, chiar si-acum, d-apoi in vremurile bune cand Hetfield inca avea o voce fenomenala. In rest, baietii s-au apucat sa faca tot felul de omagii si coveruri – de la Johnny Cash la Ronnie James Dio. Ma mir ca nu l-au inclus si pe Michael Jackson pe lista, ca deh. Ca tot vorbeam de coveruri, au mai facut unul dupa Cannibal Corpse. Si nu, nici acela nu mi-a spus absolut nimic.
Volbeat sunt o trupa care n-au nimic special, o trupa care m-au facut sa raman nemiscata timp de aproape o ora, ba chiar sa-mi las capul pe gard si sa motai. Desi de tare, boxele alea erau date foarte tare…
Dar, fara probleme, m-am trezit inainte de Manowar.  Manowar care mi-au confirmat ceea ce invatasem anul trecut- si anume ca sunt o masinarie de sunet, ca la 57 de ani Eric Adams inca mai poate sa cante infiorator de bine (desi nu mai e ca acum 20 de ani, dar altii- sa nu dam nume- nu mai pot nici macar atat), si ca nebunii aia patru, cu un perete de boxe in spate, pot face o armata de oameni sa vibreze la unison si sa se comporte ca o sleahta de nebuni pe campul de lupta. La un concert Manowar nu poti sa nu sari, sa nu urli, sa nu dai din cap, etc. Desi asta poate insemna de multe ori sa sperii cei trei emo-kids de langa tine, probabil aterizati acolo crezand ca Paradise Lost si Orphaned Land sunt nume de trupe gen Tokio Hotel. Eu inca n-am inteles de ce dai bani pe o trupa cand nu stii niciun vers si, mai mult, nu iti plac absolut deloc. Ca eu nu-nteleg cum poate cineva sa stea ca stana pe Manowar, dar ma rog.

Joey DeMaio ne-a servit inca un discurs in romana, chestie pentru care eu il apreciez, nu multi fac asta, asa ca pana una-alta mie mi se pare un gest frumos. A urmat un cover dupa Heaven and Hell a lui Dio, care nu a sunat perfect, dar e al naibii de greu sa sune perfect ceva care a fost cantat prima oara de Dio, si macar Adams s-a achitat onorabil de toata faza.

Singurul lucru care nu imi place deloc la Manowar este chitaristul lor, Karl Logan. N-o fi el un chitarist tocmai prost, dar nu e cel mai potrivit pentru o trupa ca asta, si in plus trebuie sa fii foarte bun ca sa duci mai departe ceea ce au lasat Ross the Boss si mai ales David Shankle, iar Logan nici asta nu e. Bateristul, Donnie Hamzik, a fost pentru mine, o surpriza foarte placuta, mult mai bun ca anul trecut, cand parea ca abia se (re)adapta la Manowar. Anul asta n-a avut nicio problema in a “rupe” tobele si nu s-a facut absolut deloc de ras, ceea ce e ceva avand in vedere ca Manowar i-au avut pe doi “monstri” ca Rhino si Scott in spatele bateriei.

O ora de Manowar inseamna o ora de nebunie curata. E o trupa care nu te lasa sa stai macar un moment si pentru asta ii apreciez. A plouat tot concertul dar aparent nu i-a pasat nimanui, chit ca nu toti aveau pelerine de ploaie. La sfarsit, din boxe s-a auzit The Crown and the Ring , pe care tot publicul a cantat-o cap-coada, in timp ce cu mainile faceau celebrul “sign of the hammer”. Cu o lacrima in ochi, am mai trecut prin inca un concert Manowar.

PS: la Accept nu am mai ramas. Nu servesc asa ceva fara Udo la voce, oricat ar incerca lumea sa ma convinga de una si alta.

O trupă care interpretează “pula mea metal”. Adică, nişte nenea care urcă pe scenă, pula mea, să cânte şi ei ceva ce ar trebui să fie metal. Între ei pare-se că se înţeleg, problema este că eu nu am înţeles mai deloc de ce au ţinut să ne chinuie. Sincer, dacă-mi mai spune cineva că muzica se schimbă, că trupele noi aduc o altă formă muzicii pe care o ştiam până acum, că rock-ul clasic e mort, îi dau penisul să se joace cu el.

MANOWAR

Aceeaşi maşină infernală de sunet şi spectacol. DeMaio a rostit iar cuvinte româneşti, vorbind despre “spaţiul carpato-danubiano-pontic, din care am fost de neclintit”. Ete pula, dacă ar şti el câte probleme ne face asta, de ani de zile! Au cântat şi “Heaven and hell”, am unele reţineri că ar fi sunat aşa cum trebuie, dar na. Pula mea, au avut şi probleme cu sunetul, că na, n-au mai văzut românii o scenă întreagă de boxe, în plus au dat şi tobele foarte tare. La final a fost de-a dreptul delirant, DeMaio şi-a rupt corzile de la bas şi le-a oferit publicului, după care cam toată lumea adunată acolo a cântat “The Crown And The Ring” cap-coadă, piesă care a răsunat din boxe după plecarea lor de pe scenă.

ACCEPT

M-am distrat enorm să văd că se aude cam la jumătate din ceea ce s-a auzit la Manowar. Dar asta nu a contat foarte mult. Tornillo nu este UDO, dar este al dracului de bun. Wolf Hoffman este un chitarist care lasă cu uşurinţă în urmă orice încercare de a fi ajuns. Trupa cântă ce vrea ea, am auzit şi “Bolero”-ul lui Ravel şi alte bucăţele de muzici clasice. Una peste alta, cred că pot spune fără probleme că au meritat să fie headlineri, deşi o să-mi sară lumea în cap pe tema asta. Au ani de muzică în spate şi asta s-a văzut. Şi, mai presus de toate, fac şi show, ceea ce a fost neaşteptat pentru o parte din fanii Manowar care au rămas să se zgâiască la ei.

Şi azi…Megadeth şi Metallica. Oare unde mama mă-sii mă ascund eu de Slayer?

A, era să uit: la doi paşi de mine stătea Remus Cernea. Mare om, mare caracter, generaţia de aurolaci politici de mâine.

Cei de la Aerosmith au intrat cu putin dupa ora 21 si mi-au livrat melodia preferata pe pozitia a 2a in playlist, Fallin in Love. Pe hartia A4 postata probabil langa toba mare, s-au regasit piese precum Jaded, Crazy, Walk this way, Cryin, Dream on, Pink, Livin on the Edge, Amazing, I don’t want to miss a thing si alte cateva. Nu mai e nevoie sa descriu atmosfera de la Pink, ce s-a aflat in difuzoare in primele minute ale concertului, sau cum publicul a cantat 100% soundtrackul filmului Armageddon.

Steve Tyler a comunicat destul de mult cu publicul, a tipat si ne-a aratat ca inca poate sa faca asta, Joe Perry a folosit pe putin 4 chitari si a interpretat vocal o piesa cap-coada, acompaniat de Tyler la muzicuta. Bis-ul s-a lasat mult asteptat. Atat de mult ca am crezut ca ar cam trebui sa eliberam zona, dar cand sa ne miscam, s-a auzit o chitara bine lovita in coarde, si asa au mai urmat vreo 3 piese.

I-am vazut, am tipat, am cantat si am ramas fara voce. Cine stie cand ii voi mai vedea… Genial concert!

- Toalete prea puţine. De fapt, asta cred că este una dintre cele mai mari probleme ale organizatorilor români. Niciodată nu sunt îndeajuns de multe toalete. Ce a rezultat este simplu. Lumea se ducea să se uşureze în tufişuri.
- Când eşti gravidă, în general simţi nevoia intempestivă de a merge mult mai des la toaletă. Capetele pătrate de pe acolo nu prea au auzit de asta, astfel că persoanei care era cu noi i s-a interzis accesul la cea mai apropiată toaletă, pe motiv că este “doar pentru VIP-uri”.
- Produsele oficiale, scumpe, şi asta după părerea multor persoane. Este drept, arătau şi se simţeau altfel la mână, dar…
- Cel mai bine vândut produs, berea. Pe locul al doilea, hotdog-ul.
- Sunt cam sătul de stat la două cozi. Una la jetoanele de la Raiffeisen (da, tot ei), şi una la primit ce vreau să cumpăr. Chiar trebuie să mi se bage pe gât apucătura asta ante-decembristă?
- Puştani de 14 ani, sosiţi acolo să…să nu ştiu ce. Ba da, să facă în aşa fel încât locul din jurul lor să arate ca o cocină. I-am atenţionat că pungile alea de floricele nu meritau nici împrăştiate pe caldarâm, nici lăsate acolo. Mdeah. Degeaba.
- Instinctele ciudate ale organelor de ordine au făcut ca, deşi Metrorex a anunţat că prelungeşte orarul metroului până la ora 00.00, să nu ne mai fie permis să intrăm în staţii încă de la ora 23.15. Porţi închise şi câte patru “pumnii mei minte nu are” postaţi la fiecare intrare a metroului. Ia zi, măi Ciocan, nu merităm şi noi să apari şi să ne explici treaba asta, că doar din banii noştri mănânci şi te faci din ce în ce mai gras şi frumos?

Despre Iris:

- O trupă fadă, aşa cum o ştiu de 15 ani. De altfel, la un moment dat, Cristi Minculescu şi-a dat seama de răspunsul pe care-l primeşte şi a mulţumit publicului, subliniind că ştie de ce a sosit acesta acolo.
- Vocea lui Cristi Minculescu este departe de a mai spune ceva.
- Valter Popa tot nu se descurcă la “Floare de iris”.
- Nelu Dumitrescu are clipe când bate ce vrea, dar nu şi ce trebuie.
- Iris trăieşte din piesele de acum 20 de ani, dar nu pare a se prinde de asta. “Strada ta” a obţinut cea mai serioasă reacţie din partea celor prezenţi acolo.
- Dezastrul maxim a fost atins la “Lady in black”. Ce bine că mai am Uriah Heep pe acasă! Ce bine că există şi trupe care au…instrumentişti şi vocali.

Despre AC/DC:

- Au spus că încep să cânte la ora 21.00, păi atunci au şi început.
- Energie pură pe tot parcursul celor două ore.
- Angus este dement, probabil că are şi acte pentru asta, nu sunt sigur că i se dă drumul să circule altfel. I se poate face orice, i se poate lua orice, dar cred că ar muri în 30 de minute dacă i s-ar lua chitara.
- Brian Johnson sună ca pe disc. Până aseară, şi Ronnie James Dio făcea acelaşi lucru.
- Show-ul lor este simplu, percutant şi loveşte direct. Nu au timp să păcălească publicul. E vorba de blues, de hard-rock, de alcool, de femei…de muzică.
- Deşi nu pot fi puse pe acelaşi palier, cred că AC/DC a adus cel mai bun show în România de când a mai început lumea să treacă şi pe la noi. Sunt peste Manowar-ul de anul trecut. Şi deşi la pândă stau Slayer, Anthrax, Megadeth şi Metallica, nu cred că are cum să fie depăşit, ca intensitate şi atractivitate.
- La “Let there be rock” cred că am văzut cel mai bun moment al unui chitarist de când stau să mă uit la ei. Angus a fost total. A fost total şi când şi-a dat pantalonii jos şi ne-a arătat minunaţii chiloţei pe care scria AC/DC.
- Tobarul cred că a fumat tot timpul. Dădea în ele de le săreau capacele şi scotea fum. Nu numai Slash poate, nu?
- Să nu uit să spun că am văzut locomotiva, pe Rosie şi că finalul a fost cu salve de tun şi artificii. Pe care unii le-au ratat, că se grăbeau la metrou.
- Per ansamblu, o trupă de bătrânei, băgaţi în priză.
- Mai vreau să-i văd.

PS – Poze, poate altădată. Doarme jumătatea şi nici nu am chef să mă cert cu camera la ora asta.

In primul rand nu am crezut ca la Haggard o sa am parte de interactiunea cu publicul care are loc la alte concerte dar m-am inselat, astfel ca artistii au parut a fi mereu aproape de public, interactionand cu acestia atat verbal cat si prin gesturi si priviri.

Formatia nu s-a prezentat in formula completa de 18, nu ca ar fi putut incapea pe scena in acea formula. In schimb am avut parte de Asis Nasseri, probabil cel mai cunoscut dintre membri, Luz Marsen la tobe, Fiffi Fuhrmann, solist tenor-bass, Ingrid Nietzer la clape, Johannes Schleiermacher la violoncel, Susanne Ehlers solista soprana, Claudio Quarta la chitara, Steffi Hertz la vioara si nu in ultimul rand Catalina la flaut, fata care l-a inlocuit in acest concert pe Andreas Fuchs, artistul ce canta la flaut pentru Haggard.

In deschiderea Haggard n-a cantat nimeni, exceptand ceva muzica din boxe, muzica materializata intr-un singur album Rammstein repetat la nesfarsit timp de o ora si jumatate, o ora si patruzeci cat am asteptat inainte de concert in caldura criminala din Silver Church. Si aparent repetitia perpetua de Rammstein a exasperat pana si fanii Rammstein, dintre care unul se afla in grupul cu care ne-am hotarat sa savuram concertul.

Intr-un final dupa o baie de caldura cumplita condimentata cu ceva nori de fum si dupa ceva strigate de incurajare, au aparut pe scena membrii formatiei unul cate unul, moment in care publicut a izbucnit in urale. Dupa cum era de asteptat au fost interpretate in general piesele de pe albumul “Tales of Ithiria” dar si altele de pe albumele precedente, mai cunoscute fanilor. Cel mai mult mi-au placut “Herr Mannelig” si “Uppon Fallen Autumn Leafs”.

Recunosc ca nu cunosteam formatia prea mult, cu atat mai putin versurile. Stiam doar vreo doua melodii si “Thales of Ithiria” pe care il studiasem dupa ce am hotarat sa merg la concert.

Spre fericirea fanilor am avut parte si de spectacol, de metale de buna calitate, de momente emotionante si de interactiune cu formatia care la sfarsit s-a oferit sa ramana in club pentru a petrece noaptea impreuna cu fanii. Spectacol a fost tot ce au facut fiecare dintre ei, de la chirarist care a alergat neincetat pe scena si a interactionat cu fanii pana la momentul in care au fost aprinse doua torte care dadeau un aer medieval reprezentatiei. Unul dintre momentele emotionante a fost pleiada de plecaciuni ale artistilor catre public la care Ingrid Nietzer plangea in uralele fanilor.

Intr-un cuvant concertul a fost un succes pentru Haggard si sunt sigur ca s-au bucurat din nou de faptul ca au fost intampinati cu bucurie de fanii romani. De asemenea eu am mai adaugat o formatie pe lista de favorite si am sters aceeasi formatie de pe lista de “cunoscute” doar. Pe langa asta cred ca am facut un fel de pasiune fotografica pentru Susanne Ehlers, si nu-i greu de inteles de ce…

Hail and Kill! si niste poze de la concert.

Nu am aşteptat mult şi pe scenă şi-a făcut apariţia un stimat nene. Nu am să-i redau numele, pentru că nu merită. Dar redau ceva din imbecilităţile debitate: “Trupa Riff va avea un recital de vreo 50-51 de minute, apoi va urma o pauză de 4-6 minute în care am să vă rog să rămâneţi cu mine, după care Ten Years After vor cânta 2 ore, 2 ore şi 15 minute, aşa că fără probleme pe la 22:15 putem pleca de aici fericiţi”. Din partea mea, tu puteai chiar să nu apari, fericit cum eşti. Nu mai notez ce a putut să debiteze în acea pauză, dar am să vă spun doar că ne-a divulgat o surpriză pe care Ten Years After o pregătise pentru public, adică o sesiune de autografe şi fotografii. “Să nu spuneţi că v-am zis şi am să vă rog să vă prefaceţi miraţi când vă vor spune despre ea”, a tunat domnul. Hai sictir.

Primii pe scenă, Riff. 40 de ani de activitate, cea mai veche formaţie în activitate, dat fiind că Phoenix nu aş putea spune că are activitate. Instrumentişti buni. Un Florin Demea la chitară cu mult peste Riff, cu mult peste mulţi chitarişti din ţară. Un om care s-a jucat cu minunea cu corzi. A fost şi singurul lucru de urmărit la Riff. În rest, piese slabe, versuri copilăreşti, mişcare de scenă zero…Riff. De altfel, mulţi dintre cei sosiţi au părăsit sala să fumeze, eu aşteptându-mă la aşa ceva încă de acasă.

Şi…Ten Years After!

Leo Lyons, bass. Probabil atracţia serii. Un domn bonom, cu părul alb, pe faţa căruia se citea absolut orice dintr-o istorie pe care aş fi trăit-o cu mare plăcere. Impecabil ca tehnică, nu vreau acum să fac vreo comparaţie, dar ce a făcut din bass a fost, în unele clipe, de domeniul SF-ului. S-a distrat pur şi simplu tot timpul concertului, i-a plăcut să cânte, trăia acolo. A glumit, ţopăit, a făcut ce-i place să facă.

Ric Lee, tobe. Un tobar care nu iese în evidenţă, care nu face spectacol doar de dragul de a-l face, dar un tobat tehnic, precis, care ţine în spate secţia ritmică a trupei, alături de Lyons. Şi-a permis şi un solo destul de lung, în care a arătat că mai poate şi că mai ştie, dar nu la nivelul la care ar face-o Ovidiu Lipan. Bun, bun în draci şi impresionat şi el de atmosferă.

Chick Churchill, clape. Un punct de rezistenţă extrem de solid pentru trupă, Chick este un vrăjitor al clapelor pe care probabil că multe formaţii şi l-ar dori alături. La prima vedere nemişcat, Chick a stat pe un scaun, având în faţă Roland-ul şi la picioare un prosop. A cântat de toate: blues, rock, hard, progresiv, psihedelic. Este desăvârşit, iar viteza pe care o au degetele sale este fenomenală.

Joe Gooch, chitară şi voce. Singurul care nu face parte din formula originală a formaţiei, cel chemat să înlocuiască un nume enorm, pe Alvin Lee. Ei bine, Gooch a fost total. Tehnica sa este impecabilă. Cântă orice, oricum, oricând. Cu vocea nu stă atât de bine, dar face fără probleme faţă unei comparaţii. Nu exteriorizează, dar înăuntrul său este un vulcan. E rotiţa care pune acest monstru muzical pe picioare, care îi oferă exact siguranţa de care are nevoie pentru a continua. Gooch nu e un nume mare. Dar, după seara de ieri, nu sunt sigur că nu l-aş trimite alături de Vai şi Satriani.

Ten Years After. Leo, Ric, Chick şi Joe.

Rar am văzut o formaţie care să sune aşa cum au făcut-o cei de la Ten Years After. Totul a fost fenomenal. Solo-urile, modul cum sunt construite acestea, sunt greu de găsit chiar şi la formaţii cu pretenţii. Ten Years After urcă, pluteşte, coboară, amestecă, se ridică…face absolut orice pentru a oferi publicului ceea ce a uitat că există: muzică. Am asistat la un medley de vreo 10 minute în care în piesa lor proprie cei de la Ten Years After au inclus bucăţi din Cream, Aerosmith, Sabbath şi altele. Practic, în interiorul arhitecturii lor, existau mici pasaje de trecere în care erau introduse sonorităţi ale celorlalţi, iar totul se constituia într-un melanj al dracului de bine lipit. Suna ca şi cum AŞA ar fi trebuit să sune. Despre rock’n’roll clasic nu vorbesc, pentru că Lyons şi ai lui i-au imprimat o viteză pe care Berry, Presley sau alţii nu cred că o aveau.

Ten Years After este o formaţie extrem de tehnică, extrem de dornică să cânte, extrem de bucuroasă că face asta şi cu oameni extrem de dedicaţi acestui stil. Pot cânta orice, am enunţat deja mai sus cam prin ce ne-au trecut timp de 2 ore şi ceva (blues, rock, hard, progresiv, psihedelic, r’n’r) şi pentru că veni vorba de asta vreau să vă spun că, la vârsta pe care o au, nu s-au împiedicat, odihnit, falsat sau altceva. Au fost 2 ore şi ceva pline. Nu s-a cântat cu sala pentru a masca oboseala, ci sala a început să cânte cu ei, sfârşind în picioare, cu urale şi chemându-i la un bis în care ne-au mai oferit două piese.

22 februarie 2010 a adus o seară de muzică. Pentru că Sala Palatului au coborât Ten Years After, pentru o lecţie despre valoare, profesionism şi plăcerea de a cânta. O lecţie rock aşa cum rar vom avea şansa de a primi.

Mulţumim mult, Leo, Ric, Chick şi Joe.

Pentru câteva fotografii apelaţi aici, iar mai jos aveţi câteva înregistrări care sper să vă bucure.

Vezi mai multe video din Muzica

Vezi mai multe video din Muzica

Vezi mai multe video din Muzica

Vezi mai multe video din Muzica

Vezi mai multe video din Muzica

Vezi mai multe video din Muzica