THE WICKED TRILOGY a debutat în 2008, cu albumul “The Scarecrow”. Deosebit de legat, al dracului de melodic şi cu nişte părţi care te făceau să sari de pe scaun. Normal, după o asemenea bijuterie nu poţi face altceva decât să stai cu limba scoasă până la următoarea parte. Sau, următoarele, pentru că Tobias a decis că e cazul să le lanseze pe celelaltă două în acelaşi timp.

Când te uiţi pe lista de muzicieni prezenţi pe cele două albume Avantasia, te cam sperii. Bruce Kulick, Jørn Lande, Michael Kiske, Bob Catley, Klaus Meine, Tim “Ripper” Owens, André Matos, Eric Singer, Henjo Richter, Alex Holzwarth sau Jon Oliva. Impresionant, nu-i aşa? Ei, de aici încep unele mici probleme. Sau mari.

Tobias Sammet reuşeşte să impună pe cele două albume o diversitate care cu greu poate fi regăsită în altă parte. De la o piesă la alta, nimic nu este la fel, piesele sunt delimitate, povestea se spune cu fiecare dintre ele, iar soliştii aleşi exprimă extrem de bine punctele care trebuie puse între capitole. Ei, ei, ei…numai că lucrurile sunt foarte greu de ascultat tocmai din cauza diversităţii. Pentru că orice album are nevoie de omogenitate. Bine, nu una ca aceea de pe ultimul Exodus sau Slayer, de nu ştii unde se termină o piesă şi unde începe alta. Nu, departe de aşa ceva, sunt sătul de hârâit chitara timp de 12 piese şi de grohăit pe fiecare centimetru de CD găsit liber. Însă nici o “spargere” de la piesă la piesă nu ajută cu nimic.

Poate că a scoate două albume deodată cere mai mult timp şi inventivitate decât are Tobias la dispoziţie. Poate că un singur album era suficient. Adevărul este că de pe cele două minuni de mai sus se pot aduna vreo opt piese care să arunce în aer un singur album. Aşa, eu personal rămân cu o încercare nebunească a lui Tobias din care am primit şi bune, dar şi rele.

De final, o piesă. Nu ştiu de ce, dar pe asta am ales-o.

Şi pentru că nu sunt singurul care a gândit aşa despre aceste albume, vă recomand să citiţi şi recenzia lui Garm, ca să nu spuneţi că bat câmpii.

May 14th, 2010  

Tags: avantasia, the wicked trilogy, tobias sammet

Rhapsody of Fire au fost una din trupele pe care le-am ascultat intotdeauna cu placere. Fie ca asta s-a intamplat fiindca au avut aproape intotdeauna albume bune, fie pentru ca eu sunt mai cu pitici pe cap asa, si imi plac nebuniile cu sabii, dragoni si-alte chestii d-astea (hmhm, Manowar), nu stiu exact. Cert e ca Rhapsody au aprins intotdeauna un beculet in partea muzicala a creierului Valkiriei aici de fata.

De ascultat am ascultat tot ce-am prins, inclusiv excelenta trilogie de albume solo ale lui Luca Turilli. Si, cum era si normal, de cum am auzit de noul album, beculetele au inceput sa-mi fileze. Undeva pe la inceputul lui martie, baietii au dat, sa se bucure tot fanu’, o piesa spre ascultare. Nu zic acum ca Sea of Fate, piesa cu pricina, a sunat rau. Doar ca… a sunat la fel ca inca alte cateva zeci de piese de-ale lor. Ei, in fine, am zis, cine stie, albumul o fi mai bun.

Si asa a venit ziua in care Valkiria a primit The Frozen Tears of Angels, si i-a dat play. Din pacate insa, albumul a confirmat ceea ce free-download-ul prevestise. Si anume ca, de vreo cateva albume incoace, baietii astia, care la un moment dat imi erau dragi foc, au stagnat din punct de vedere muzical.

Albumul se deschide cu Dark Frozen World, o piesa de aproximativ doua minute care nu e rea, dar suna a o combinatie intre Fantoma de la Opera si Hans Zimmer, cu corul care a cantat in ultimul timp cu Therion la voci. Nu ar fi nimic rau in asta daca n-ar fi fost vorba despre Rhapsody, care, in opinia mea, pot face mult mai bine de asa.

Trecand peste Sea of Fate, dam de doua piese bunicele, destul de similare cu ceea ce ai gasi pe albumele mai vechi, dar ascultabile per total: Crystal Moonlight si Reign of Terror. Si asa ajungem la Danza Di Fuoco E Ghiaccio, care incepe cu un fragment recitat in engleza, care suna a o combinatie intre Tolkien si Manowar, si se continua in italiana. Pe fundal de muzica medievala, se desfasoara ceea ce ei numesc o piesa. Mie, una, mi se pare, in lipsa de un cuvant mai bun, o chestie. Pentru ca piesa aia se imparte in fix 3 parti care n-au nicio legatura una cu alta. Si poate de aceea e singura piesa de pe album pe care n-o s-o mai ascult nici batuta.
Urmatoarea piesa, Raging Starfire, precum si Lost in Cold Dreams, sunt doua piese bune, prima intr-un ritm rapid, cealalta slow, ambele placute.

On the way to Ainor este, pentru mine, cea mai buna piesa a albumului. N-au ales-o ca prim single, e posibil sa nu fie aleasa deloc, dar dupa mine e o piesa foarte buna. Despre chestia aia dupa care au denumit albumul, nu prea am mare lucru de spus, pentru ca nu m-a impresionat in niciun fel. E o piesa de 11 minute care la fel de bine ar fi putut sa sune si 5 si 20… pentru ca e cam la fel de la un capat la altul, si pe alocuri suna a Blind Guardian.

In concluzie? The Frozen Tears of Angels nu e in niciun caz un album prost. Fie, isi are si punctele sale slabe, dar prost nu suna in niciun caz. Problema e ca e proaste n-au fost nici ultimele albume Rhapsody of Fire, care au sunat la fel ca asta. Albumul se poate asculta fara nicio problema si e posibil sa ai vreo doua momente in care sa te trezesti ca emiti un “mama, frate ce tare”, dar per total nu e o capodopera. Cam de 8,5.

Recunosc că, auzind varianta de “Paradise City” care a ajuns pe internet mai devreme (realizată împreună cu Fergie şi Cypress Hill) mi-am cam coborât aşteptările cu privire la acest disc. Asta cu toate că pe Slash l-am considerat întotdeauna un chitarist bun, a cărui interpretare are întotdeauna ceva special. Chiar dacă nu atât de bun cum îl consideră unii.

Discul a reuşit însă să mă surprindă şi să facă asta într-un mod cât se poate de plăcut. Slash a ales să nu facă un album cum fac toţi chitariştii care scot discuri solo, adică să se “spargă în figuri şi solouri” pe un disc în mare măsură instrumental. Că o fi ales să nu facă asta pentru că nu e genul acela de instrumentist sau pentru că i s-a părut o idee proastă, nu e problema mea.

Ce mă interesează pe mine e că am dat de un disc bun, cu piese rock în adevăratul sens al cuvântului, cu un Slash aflat într-un chef excelent de cântat şi cu o mulţime de invitaţi de top. La acest album diversitatea este cea care atrage, cu toate că o oarecare amprentă a lui Slash se simte. Groove-ul său, modul absolut special în care ştie să îndoaie coarda este peste tot. Solourile sale sunt ca de obicei – reuşite, fără exagerări. Pe scurt, de bun-simţ.

Dar în rest ai la dispoziţie o multitudine de piese, fiecare pliată cumva pe cel care a colaborat. Un rock ‘n’ roll murdar pe “Doctor Alibi”, unde îl avem pe Lemmy (poate cea mai “catchy” piesă de pe album, alături de “Ghost”, unde vocea e Ian Astbury de la The Cult), piese ceva mai calme pe care la voce sunt Kid Rock – “I Hold On” sau Chris Cornell – “Promise”, dar şi o Ozzy-stică aproape tipică – “Crucify The Dead”. Dacă spun că pe o piesă e Fergie de la Black Eyed Peas (care, culmea, nu cântă deloc rău), iar pe alta e Adam Levine de la Maroon 5, cred că am spus totul la capitolul diversitate.

O adevărată revelaţie pe acest disc este Myles Kennedy, un vocal extraordinar, care cântă pe “Back From Cali” şi mai ales “Starlight” şi face o treabă absolut impecabilă. Pot să înţeleg de ce el va fi vocalul trupei lui Slash în turneul de promovare.  Are omul un timbru bluesy absolut excelent. Şi de data asta, Slash a arătat că se pricepe să aleagă genul acesta de solist – eu nu-l uit pe Eric Dover de pe primul Snakepit, “It’s Five O’ Clock Somewhere”.

Ce să zici? Un album bun de rock, care se cere reascultat de destule ori, pentru că e greu să te plictiseşti. Şi pentru exemplificare, puteţi asculta fragmente mai jos.

Dupa ce am ascultat prin mai multe locuri piesa care promoveaza albumul, Esti mai frumoasa (cand plangi), mi-am imaginat ca Fetish va fi cantecul lor de lebada care da stingerea pravaliei. Dupa un Egon care mi-a sfasiat sufletul de emotie, Fetish a parut a fi de la distanta un album lipsit de inspiratie.

Am facut rost de el si l-am trecut in mp3 rapid pentru a-l asculta la maximum in casti, in speranta ca imi va trezi senzatii adormite de cativa ani, de pe vremea cand dadeam din cap la concerte de tipam mai tare decat Despot insusi (e pe bune!). Culmea este ca sunt dat pe spate de ce au scos baietii exact atunci cand am crezut ca vor muri departe de gloria anilor trecuti!

Fetish contine 10 trackuri, dintre care 8 noi, una reorchestrata si o varianta acustica a hitului Praf de Stele de pe discul precedent. Piesa Fetish, care a dat si numele albumului, imi pare a fi una foarte buna combinand pasajele lente cu cele distorsionate si un pic urlate. Tot in topul preferintelor mele se regasesc si Drumul spre Iad, Ca un clovn & Mori. Intr-adevar, parul imi este ridicat de jumatate de album si sunt oarecum intristat de acest fapt, pana acum obisnuit fiind sa tocesc plasticul cd-ului de la un cap la altul.

Nu depaseste albumele precedente, dar se situeaza pe lista “inca buni”, desi un nou Fenomental nu ar strica…

Pentru această cronică am apelat la un foarte vechi şi bun prieten, Cinabru, de asemenea şi unul dintre cei pe care-i ştiu că se pricep la muzica de pe porţiunea aceasta de drum. Cu permisiunea sa, am preluat materialul, cronica originală fiind de găsit pe blogul său, aici. Rock Talk îi mulţumeşte şi îl aşteaptă să ni se alăture la orice oră doreşte.

Aşadar, Burzum, Varg, Belus, de la Cinabru citire.

“Am inceput sa ascult Burzum prin ’97, cu Filosofem. Am avut si tricou cu coperta albumului. E mult spus fan, dar mi-a placut inca de la primele piese. Si dincolo de toate controversele si tampeniile din viata lui, dincolo de biserici arse si asasinarea lui Euronymus (desi asta ar intra la serviciu facut societatii), rasism si declaratii adesea tembele, muzica mi-a ramas. Intunecata, personala, surprinzator de melodica si primitiva in egala masura, mult mai interesanta decat Satan/Kill/Evil/Black Metal Ist Krieg. Mult prea putin comerciala, fara concerte live, fara colaborari cu COF sau DB (bleah), desi numai de publicitate nu s-a putut plange. Si imi place inca. Inclusiv cele doua albume ambientale din inchisoare, mi-ar fi placut inca unul, pentru o trilogie. Belus a fost unul dintre putinele albume indelung asteptate. In alt registru, cred ca am asteptat la fel doar Queen / Made in Heaven, in 1995 si noul Maiden, dupa revenirea lui Bruce.

Belus este albumul de revenire, primul de la Hlidskjalf (1999) si primul din libertate. Dupa foarte mult timp. Inainte sa “fac rost” de el, ma temeam ca va fi un album prost, prea experimental (dupa povestea cu metalul – muzica de negri) si deloc legat de Burzumurile vechi. Surprinzator sau nu, dupa patru zile si vreo 12 auditii pot spune ca e un album bun. Nu cel mai bun, nu la fel de bun la Hvis Lyset Tar Oss (When the Light Takes Us, nice) sau Filosofem, insa mult peste ce ma temeam sa fie.

Belus are multe din trademark-urile Burzum : texte in norvegiana, criptice si cu referiri la zei, mitologii, traditii (mi-am dat seama din traducerea franceza de pe site-ul oficial) si poveste ce duce spre zona conceptualului ; piese lungi, una ajungand la peste 11 minute ; pasaje repetitive destul de lungi ; sentimentul de atmosferic, de pierdere in muzica ; productia nu foarte ingrijita, dar nici “primitive raw black evil fucking metal”, undeva la mijloc ; Burzum a inregistrat toate instrumentele. Genul de album pe care il asculti singur, noapte, in intuneric, si il lasi sa te duca undeva foarte departe. Daca Burzum si-a pastrat idealul muzica mea – muzica de ritual i-a iesit si de data asta.

Schimbarile de stil dupa mai bine de un deceniu sunt interesante. Este un album mult mai melodic si mai lucrat. Se simte ca s-a lucrat ceva la el si ca Varg Vikernes a imbatranit. In sens bun. Daca inainte se foloseau aceleasi trei riffuri pentru 6-7-10 minute (e adevarat, functiona) acum este surprinzator de divers si Burzum se joaca mult, experimenteaza, construieste pe un schelet diverse schimbari de tempo si ton. Rezultatul e in fiecare piesa ceva intre black atmosferic (fara clapa, din fericire) si un black raw, rapid, bine lucrat. Nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc sau sa sar la noua piesa, e bine sa il lasi pur si simplu sa curga si sa spuna povestea, chiar fara text. Greu sa spun care ar fi piesa preferata, momentan ezit intre Glemselens Elv si Belus Doed (in care cunoscatorii vor recunoaste, la inceput, un riff mai vechi). Si nu e singurul loc unde am regasit bucati mai vechi, rearanjate, ca un puzzle pentru cine a ascultat vechile albume. Este exact ceea ce a promis Burzum : un album personal si in stilul sau.

Daca ceva m-a dezamagit – vocea. Vocea nu mai are nimic din vechiul Burzum, acele zbierete/urlete care se potriveau in chip ciudat cu intregul. Nu stiu daca s-ar fi potrivit cu Belus, dar vroiam tot stilul vechi, eventual cel de pe Filosofem sau, si mai bine, Det Som Engang Var. Dupa cateva ascultari am inceput sa ma obisnuiesc si cu noul stil. Merge.

Concluzie : un album bun, chiar daca nu cel mai bun. Burzum in 2010. Marcheaza o revenire matura si in forta, asa ca un eventual nou album ar trebui sa fie peste Belus si aproape de primele. Sper. Mi-a placut si il recomand, plus ca il pun in playlistul frecvent. Nu stiu cat de mult l-ar gusta cineva care nu a mai ascultat Burzum, insa. Sau caruia nu i-au placut primele”.

POWERED by Cinabru, at http://cinabru.blogspot.com

În primul rând, cum ştiţi deja de la Bogdan, eu sunt un ascultător de power. Mă rog, printre altele intră şi power, dar să spunem că na, sunt cât de cât pus la punct pe parcela asta. Aşa că în clipa în care mi-am urcat noul Freedom Call pe player, mi-am spus că trebuie să mă pregătesc de un drum aparte către serviciu. A fost aparte, în sensul în care se circula extrem de greu prin zăpadă.

Ei bine, cele 14 piese mi-au produs prima dezamăgire muzicală pe anul acesta (a doua e legată tot de o trupă de power, dar de aceea discutăm ceva mai încolo). Un album care le repetă pe celelalte. O piesă la fel cu celelalte. O să fac din nou gluma aceea perversă, dar altă şansă nu am, spunând că dacă nu exista pauză între piese aş fi avut senzaţia că am apăsat touch-ul de repeat şi a rămas aşa.

Ceea ce este mai grav e faptul că nu am detectat nici măcar cea mai mică urmă de nou. De improvizaţie. De atracţie. Nu. Albumul curge în stilul unui râu de munte, ceea ce înseamnă că se duce în jos. Pentru că eşti capabil să suporţi o piesă. Două. Trei, hai patru. Dar de la a cincea apar întrebările referitoare la “ce p*** mea fac ăştia aici, totuşi?”. Ei bine, fac un album pe care fanii îl cumpără. Nu trebuie să ne mire, acum două zile am auzit că şi Corina Chiriac ar avea în planuri un nou material discografic. Înc-o dată, iarăşi plouă, tot maşina 79…şi continuăm.

Freedom Call nu cred că a avut vreo clipă în intenţie de a face altceva în afara dorinţei de a ieşi pe piaţă şi de a mai lua un ban. Au pus pe picioare aceleaşi teme, aceleaşi solo-uri, aceleaşi arhitecturi, aceleaşi versuri cu care ne-au obişnuit de la primul lor album, s-au şters la gură după ce au terminat de înregistrat masacrul muzical şi au spus “da frate, suntem kewl, avem album”.

Ei îl au. Ceea ce vă recomand este să nu faceţi şi voi acelaşi lucru, muzica este al naibii de frumoasă fără Freedom Call.

Foarte multe nu cred că se pot spune despre acest album. Mark Knopfler este un nume care cam arată totul, iar stilul său nu are cum să se despartă de ceea ce a făcut atâția ani la Dire Straits.

Așa că primim un album ireproșabil, cu accente country, în care Mark se descurcă de minune cu chitara, unde instrumentiștii îl secondează la milimetru și în care piesele aduc aminte cu nostalgie de perioada în care dispuneam încă de o mare formație în activitate. Este un album deosebit de plăcut auzului, genul acelora pe care le pui și poți să faci orice, iar eu unul l-aș asculta cu mare plăcere când plec la drum.

“Get lucky” este și un produs de colecție, care poate fi scos din raftul de încercări solo și pus în acela cu discografia Dire Straits. Aproape că nici nu se va cunoaște că trupa nu mai există, chiar dacă de-a lungul anilor Knopfler a demonstrat că încearcă să adopte și alte direcții în afara celor deja consacrate.

Pe scurt, un album bun și care merită ascultat. Măcar pentru vremurile vechi.

Trebuie să spun de la început că albumul de față este unul cât se poate de acustic, vocea stând în rândul al doilea, de unde urmărește cu atenție ce se întâmplă. Și lucrul acesta nu dezamăgește, dar cele 12 piese, toate aparținând perioadei în care Steve Hogarth a fost solistul trupei, una din ele fiind nouă sau, mă rog, nefiind adusă la cunoștința publicului până acum, pun unele probleme.

Ingedientele cu care ne tratează “Less is more” sunt cele cu care ne-am obișnuit de atâta vreme când vine vorba de Marillion, de data aceasta cu un accent apăsat pe orchestrație. Cu toate acestea, locul în care pare că nu s-a lucrat mai deloc este tempo-ul. Este, aproximativ, același pe tot albumul și, cum este la cote mai mult decât scăzute, ai tendința de a adormi. Sigur, sunetele acelea sunt perfect echilibrate și împreună sună al naibii de bine, dar “Less is more” este greu de urmărit. Cred că prin unele locuri am recunoscut și influențele EL&P, pe alocuri se adună acorduri parcă smulse din Vanilla Fudge, iar amprenta clasică a trupei nu lipsește nici ea. Însă…

Da, este frumos, mai ales că discutăm de un album acustic. Dar, din nefericire, nu aduce ceea ce așteptam din partea unei formații de calibrul Marillion: acel “ceva” care să atragă și care să te facă să-l asculți și a doua oară. Pentru că după ce asculți 12 piese care sună la fel, e cam greu să vrei să o iei de la capăt.