Cum mp3 player-ul meu nu se desparte de mine, am zis să vă spun cam ce şi cum am ascultat eu în ultima vreme şi care îmi sunt părerile. Dacă nu avem aceleaşi gusturi muzicale, asta este, eu recenzii la Nicolae Guţă nu fac. A, şi dacă vă doriţi rânduri mai aprofundate, încercaţi la Krossfire, omul are un talent deosebit de a te face să asculţi sau să înţelegi ceva din ceea ce asculţi. Iar aprecierile i le-am găsit întotdeauna juste. Aşa că:
BON JOVI – Lost highway
Acum, mi-e foarte greu să spun că Bon Jovi poate fi încadrat la capitolul “rock”, aşa cum se grăbesc unii să anunţe. Dar nu pot să recunosc faptul că muzica lor, cu din ce în ce mai vădite influenţe country, nu este deloc rău făcută. Aşa şi cu acest album, de an 2007, care are de toate. Ritmuri alerte, bine plasate, o linie melodică bună pentru orice ocazie, fie că eşti la volan, fie în pat, cu persoana iubită, balade de stors banii fanelor şi chiar un duet cu LeAnn Rimes, care mi s-a părut extraordinar. Una peste alta, deşi avem parte de o muzică ce nu pune probleme intelectuale, merită ascultat, măcar şi pentru veselia ce emană din fiecare piesă a trupei.
UDO – Mastercutor
Acum, să-l desparţi pe Udo de “Accept” este ca şi cum ai asculta un album solo al lui Hetfield. În general, nu mi-au plăcut niciodată trupele germane. Au avut un mod aparte de a pune problema, şi am avut mereu senzaţia că nu pot cânta decât în ritmul panzer-elor ce se îndreaptă către front. Dar “Mastercutor” schimbă datele problemei. Pentru că tătăiţa Dirkschneider nu stă să ne amăgească şi ne rupe urechile de la primele riff-uri. Nu cred că am văzut în ultima vreme ceva care să debordeze de mai multă energie decât acest album al unui solist vocal născut în 1952. Eu am rămas blocat la fiecare piesă, iar “Mastercutor” pare mai dur decât toate celelalte ale lui UDO la un loc. Nu trebuie uitate influenţele trupei al cărei simbol a fost, “Accept”, şi care se simt din plin, mai ales că unul dintre oamenii de şoc ai săi este Stefan Kaufmann, nimeni altul decât principalul responsabil cu chitările al trupei, pe vremea în care aceasta era la apogeu, iar noi toţi cântam în cor “Princess of the dawn”. Băgaţi urechea pe el, merită din plin şi vă garantez că nu puţine vor fi momentele în care veţi răsuci spre maxim potenţiometrul de volum.
HELLOWEEN – Gambling with the devil
De la “Keeper of the seven keys” încoace, aş fi putut spune că nemţii au evoluat, chiar şi după plecarea vocalistului Michael Kiske şi sosirea, dar şi rapida integrare, a lui Andi Deris. Ba chiar am fost mulţumit să observ că muzica trupei se îndreaptă din ce în ce mai mult către concepţie. Tocmai de aceea, mă aşteptam ca şi acest nou album să fie unul care să-mi smulgă aplauzele, dar nu a fost să fie aşa. Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu ceva oboseală şi lipsă de inspiraţie, fără riff-uri care să ne atragă atenţia, fără o linie melodică încântătoare, fără tehnicitatea cu care am fost obişnuiţi, dar abundând de clişeele pe care le cunoaştem de atâta vreme. Nu se poate spune că albumul sună prost, dar sincer, nu am găsit nici măcar un singur motiv pentru care să-l ascult a doua oară. Ca istorie, însă, merită o şansă, măcar şi pentru a vedea cum timpul nu iartă nimic.
DEVIN TOWNSEND – Ziltoid, the omniscient
Doamne!
“Devin Townsend Band” şi “Strapping Young Lad” sunt numele legate de acest chitarist canadian, de fapt de acest instrumentist de geniu. Plin de creaţie ca măgarul de ciulini, el a renunţat momentam la cele două proiecte, punând la cale un album solo, absolut dement. Lăsând la o parte povestea, care este chiar cretinoidă, legată de invadatorii ce vin să ne pape şi să lase din noi doar oscioare, sunt câteva lucruri ce trebuie luate în seamă. Primul, acela că nu am mai ascultat de mult o muzică atât de grea, dar atât de elaborată, care te ţine cu sufletul la gură de la prima la ultima piesă. Practic, ai parte de surprize la fiecare pas, şi deşi Devin se mai şi joacă, introducând unele pasaje absolut imbecile între piese, acestea nici nu mai contează. Apoi, trebuie subliniat că individul a cântat la absolut toate instrumentele prezente pe album, cu mâna lui, şi a făcut absolut fiecare parte vocală, astfel că avem de-a face cu un album interpretat de la cap la coadă de un singur om! Altceva nu mai poate fi spus, albumul nu are o anume linie în care să se încadreze, dar este unul peste care, dacă aveţi ocazia, nu trebuie să treceţi fără să-l ascultaţi.
VITALIJ KUPRIJ – Revenge
Despre ucrainean sunt multe de spus, doar că spaţiul nu permite foarte multe deraieri de la prezentarea albumului. Este de ajuns să subliniem că despre keyboarder-ul provenit din Mama Rusie se spune că este singurul ce l-a făcut pe Chopin să sune aşa cum merită, de la Arthur Rubinstein încoace. Aşa că instrumentistul de geniu şi-a luat renumele în serios, ieşind anul acesta la iveală cu “Revenge”, o bijuterie de album în care muzica clasică face din metal ceva de-a dreptul încântător. Pe lista celor cu care colaborează se află John Macaluso, Randy Coven, Doogie White, Apollo Papathanasio, Goran Edman, Shawn Leahy, Joe Lynn Turner sau Chris Catena, adică meseriaşi pe care lumea nu putea să-i mai încapă, drept pentru care i-a adunat Kuprij şi i-a pus la treabă. Ce a ieşit este un deliciu de album, cumva în stilul lui Malmsteen, cum observa un confrate de muzici, dar care are în plus sensibilitatea, inteligenţa şi ideile novatoare ale unui artist ce nu s-a oprit, aşa cum a făcut suedezul, doar la ceea ce ştie cel mai bine, punând la treabă absolut tot ceea ce are la îndemână şi experimentând noi metode de exprimare. Un “must listen” din punctul meu de vedere.
Audiţie plăcută. Pe măsură ce mai ascult una, alta, promit să mai aştern câteva rânduri la drum.
