THE WICKED TRILOGY a debutat în 2008, cu albumul “The Scarecrow”. Deosebit de legat, al dracului de melodic şi cu nişte părţi care te făceau să sari de pe scaun. Normal, după o asemenea bijuterie nu poţi face altceva decât să stai cu limba scoasă până la următoarea parte. Sau, următoarele, pentru că Tobias a decis că e cazul să le lanseze pe celelaltă două în acelaşi timp.
Când te uiţi pe lista de muzicieni prezenţi pe cele două albume Avantasia, te cam sperii. Bruce Kulick, Jørn Lande, Michael Kiske, Bob Catley, Klaus Meine, Tim “Ripper” Owens, André Matos, Eric Singer, Henjo Richter, Alex Holzwarth sau Jon Oliva. Impresionant, nu-i aşa? Ei, de aici încep unele mici probleme. Sau mari.
Tobias Sammet reuşeşte să impună pe cele două albume o diversitate care cu greu poate fi regăsită în altă parte. De la o piesă la alta, nimic nu este la fel, piesele sunt delimitate, povestea se spune cu fiecare dintre ele, iar soliştii aleşi exprimă extrem de bine punctele care trebuie puse între capitole. Ei, ei, ei…numai că lucrurile sunt foarte greu de ascultat tocmai din cauza diversităţii. Pentru că orice album are nevoie de omogenitate. Bine, nu una ca aceea de pe ultimul Exodus sau Slayer, de nu ştii unde se termină o piesă şi unde începe alta. Nu, departe de aşa ceva, sunt sătul de hârâit chitara timp de 12 piese şi de grohăit pe fiecare centimetru de CD găsit liber. Însă nici o “spargere” de la piesă la piesă nu ajută cu nimic.
Poate că a scoate două albume deodată cere mai mult timp şi inventivitate decât are Tobias la dispoziţie. Poate că un singur album era suficient. Adevărul este că de pe cele două minuni de mai sus se pot aduna vreo opt piese care să arunce în aer un singur album. Aşa, eu personal rămân cu o încercare nebunească a lui Tobias din care am primit şi bune, dar şi rele.
De final, o piesă. Nu ştiu de ce, dar pe asta am ales-o.
Şi pentru că nu sunt singurul care a gândit aşa despre aceste albume, vă recomand să citiţi şi recenzia lui Garm, ca să nu spuneţi că bat câmpii.
Rhapsody of Fire au fost una din trupele pe care le-am ascultat intotdeauna cu placere. Fie ca asta s-a intamplat fiindca au avut aproape intotdeauna albume bune, fie pentru ca eu sunt mai cu pitici pe cap asa, si imi plac nebuniile cu sabii, dragoni si-alte chestii d-astea (hmhm, Manowar), nu stiu exact. Cert e ca Rhapsody au aprins intotdeauna un beculet in partea muzicala a creierului Valkiriei aici de fata.
De ascultat am ascultat tot ce-am prins, inclusiv excelenta trilogie de albume solo ale lui Luca Turilli. Si, cum era si normal, de cum am auzit de noul album, beculetele au inceput sa-mi fileze. Undeva pe la inceputul lui martie, baietii au dat, sa se bucure tot fanu’, o piesa spre ascultare. Nu zic acum ca Sea of Fate, piesa cu pricina, a sunat rau. Doar ca… a sunat la fel ca inca alte cateva zeci de piese de-ale lor. Ei, in fine, am zis, cine stie, albumul o fi mai bun.
Si asa a venit ziua in care Valkiria a primit The Frozen Tears of Angels, si i-a dat play. Din pacate insa, albumul a confirmat ceea ce free-download-ul prevestise. Si anume ca, de vreo cateva albume incoace, baietii astia, care la un moment dat imi erau dragi foc, au stagnat din punct de vedere muzical.
Albumul se deschide cu Dark Frozen World, o piesa de aproximativ doua minute care nu e rea, dar suna a o combinatie intre Fantoma de la Opera si Hans Zimmer, cu corul care a cantat in ultimul timp cu Therion la voci. Nu ar fi nimic rau in asta daca n-ar fi fost vorba despre Rhapsody, care, in opinia mea, pot face mult mai bine de asa.
Trecand peste Sea of Fate, dam de doua piese bunicele, destul de similare cu ceea ce ai gasi pe albumele mai vechi, dar ascultabile per total: Crystal Moonlight si Reign of Terror. Si asa ajungem la Danza Di Fuoco E Ghiaccio, care incepe cu un fragment recitat in engleza, care suna a o combinatie intre Tolkien si Manowar, si se continua in italiana. Pe fundal de muzica medievala, se desfasoara ceea ce ei numesc o piesa. Mie, una, mi se pare, in lipsa de un cuvant mai bun, o chestie. Pentru ca piesa aia se imparte in fix 3 parti care n-au nicio legatura una cu alta. Si poate de aceea e singura piesa de pe album pe care n-o s-o mai ascult nici batuta.
Urmatoarea piesa, Raging Starfire, precum si Lost in Cold Dreams, sunt doua piese bune, prima intr-un ritm rapid, cealalta slow, ambele placute.
On the way to Ainor este, pentru mine, cea mai buna piesa a albumului. N-au ales-o ca prim single, e posibil sa nu fie aleasa deloc, dar dupa mine e o piesa foarte buna. Despre chestia aia dupa care au denumit albumul, nu prea am mare lucru de spus, pentru ca nu m-a impresionat in niciun fel. E o piesa de 11 minute care la fel de bine ar fi putut sa sune si 5 si 20… pentru ca e cam la fel de la un capat la altul, si pe alocuri suna a Blind Guardian.
In concluzie? The Frozen Tears of Angels nu e in niciun caz un album prost. Fie, isi are si punctele sale slabe, dar prost nu suna in niciun caz. Problema e ca e proaste n-au fost nici ultimele albume Rhapsody of Fire, care au sunat la fel ca asta. Albumul se poate asculta fara nicio problema si e posibil sa ai vreo doua momente in care sa te trezesti ca emiti un “mama, frate ce tare”, dar per total nu e o capodopera. Cam de 8,5.
Asa cum toata lumea a aflat, si o parte din ei au si venit, pe 18 aprilie Haggard a sustinut in Silver Church unul din concertele din seria celor programate in Romania. Aparent membrii formatiei apreciaza foarte mult atmosfera si fanii romani, bucurandu-se in fiecare an de primirea de care au avut parte aici. Eu unu’ recunosc ca nu ma innebunesc sa merg la concertele care nu sunt open air dar pentru Haggard m-am gandit ca merita sacrificiul si chiar a meritat deoarece concertul s-a dovedit a fi un eveniment extraordinar.
In primul rand nu am crezut ca la Haggard o sa am parte de interactiunea cu publicul care are loc la alte concerte dar m-am inselat, astfel ca artistii au parut a fi mereu aproape de public, interactionand cu acestia atat verbal cat si prin gesturi si priviri.
Formatia nu s-a prezentat in formula completa de 18, nu ca ar fi putut incapea pe scena in acea formula. In schimb am avut parte de Asis Nasseri, probabil cel mai cunoscut dintre membri, Luz Marsen la tobe, Fiffi Fuhrmann, solist tenor-bass, Ingrid Nietzer la clape, Johannes Schleiermacher la violoncel, Susanne Ehlers solista soprana, Claudio Quarta la chitara, Steffi Hertz la vioara si nu in ultimul rand Catalina la flaut, fata care l-a inlocuit in acest concert pe Andreas Fuchs, artistul ce canta la flaut pentru Haggard.
In deschiderea Haggard n-a cantat nimeni, exceptand ceva muzica din boxe, muzica materializata intr-un singur album Rammstein repetat la nesfarsit timp de o ora si jumatate, o ora si patruzeci cat am asteptat inainte de concert in caldura criminala din Silver Church. Si aparent repetitia perpetua de Rammstein a exasperat pana si fanii Rammstein, dintre care unul se afla in grupul cu care ne-am hotarat sa savuram concertul.
Intr-un final dupa o baie de caldura cumplita condimentata cu ceva nori de fum si dupa ceva strigate de incurajare, au aparut pe scena membrii formatiei unul cate unul, moment in care publicut a izbucnit in urale. Dupa cum era de asteptat au fost interpretate in general piesele de pe albumul “Tales of Ithiria” dar si altele de pe albumele precedente, mai cunoscute fanilor. Cel mai mult mi-au placut “Herr Mannelig” si “Uppon Fallen Autumn Leafs”.
Recunosc ca nu cunosteam formatia prea mult, cu atat mai putin versurile. Stiam doar vreo doua melodii si “Thales of Ithiria” pe care il studiasem dupa ce am hotarat sa merg la concert.
Spre fericirea fanilor am avut parte si de spectacol, de metale de buna calitate, de momente emotionante si de interactiune cu formatia care la sfarsit s-a oferit sa ramana in club pentru a petrece noaptea impreuna cu fanii. Spectacol a fost tot ce au facut fiecare dintre ei, de la chirarist care a alergat neincetat pe scena si a interactionat cu fanii pana la momentul in care au fost aprinse doua torte care dadeau un aer medieval reprezentatiei. Unul dintre momentele emotionante a fost pleiada de plecaciuni ale artistilor catre public la care Ingrid Nietzer plangea in uralele fanilor.
Intr-un cuvant concertul a fost un succes pentru Haggard si sunt sigur ca s-au bucurat din nou de faptul ca au fost intampinati cu bucurie de fanii romani. De asemenea eu am mai adaugat o formatie pe lista de favorite si am sters aceeasi formatie de pe lista de “cunoscute” doar. Pe langa asta cred ca am facut un fel de pasiune fotografica pentru Susanne Ehlers, si nu-i greu de inteles de ce…
Recunosc că, auzind varianta de “Paradise City” care a ajuns pe internet mai devreme (realizată împreună cu Fergie şi Cypress Hill) mi-am cam coborât aşteptările cu privire la acest disc. Asta cu toate că pe Slash l-am considerat întotdeauna un chitarist bun, a cărui interpretare are întotdeauna ceva special. Chiar dacă nu atât de bun cum îl consideră unii.
Discul a reuşit însă să mă surprindă şi să facă asta într-un mod cât se poate de plăcut. Slash a ales să nu facă un album cum fac toţi chitariştii care scot discuri solo, adică să se “spargă în figuri şi solouri” pe un disc în mare măsură instrumental. Că o fi ales să nu facă asta pentru că nu e genul acela de instrumentist sau pentru că i s-a părut o idee proastă, nu e problema mea.
Ce mă interesează pe mine e că am dat de un disc bun, cu piese rock în adevăratul sens al cuvântului, cu un Slash aflat într-un chef excelent de cântat şi cu o mulţime de invitaţi de top. La acest album diversitatea este cea care atrage, cu toate că o oarecare amprentă a lui Slash se simte. Groove-ul său, modul absolut special în care ştie să îndoaie coarda este peste tot. Solourile sale sunt ca de obicei – reuşite, fără exagerări. Pe scurt, de bun-simţ.
Dar în rest ai la dispoziţie o multitudine de piese, fiecare pliată cumva pe cel care a colaborat. Un rock ‘n’ roll murdar pe “Doctor Alibi”, unde îl avem pe Lemmy (poate cea mai “catchy” piesă de pe album, alături de “Ghost”, unde vocea e Ian Astbury de la The Cult), piese ceva mai calme pe care la voce sunt Kid Rock – “I Hold On” sau Chris Cornell – “Promise”, dar şi o Ozzy-stică aproape tipică – “Crucify The Dead”. Dacă spun că pe o piesă e Fergie de la Black Eyed Peas (care, culmea, nu cântă deloc rău), iar pe alta e Adam Levine de la Maroon 5, cred că am spus totul la capitolul diversitate.
O adevărată revelaţie pe acest disc este Myles Kennedy, un vocal extraordinar, care cântă pe “Back From Cali” şi mai ales “Starlight” şi face o treabă absolut impecabilă. Pot să înţeleg de ce el va fi vocalul trupei lui Slash în turneul de promovare. Are omul un timbru bluesy absolut excelent. Şi de data asta, Slash a arătat că se pricepe să aleagă genul acesta de solist – eu nu-l uit pe Eric Dover de pe primul Snakepit, “It’s Five O’ Clock Somewhere”.
Ce să zici? Un album bun de rock, care se cere reascultat de destule ori, pentru că e greu să te plictiseşti. Şi pentru exemplificare, puteţi asculta fragmente mai jos.
Dupa ce am ascultat prin mai multe locuri piesa care promoveaza albumul, Esti mai frumoasa (cand plangi), mi-am imaginat ca Fetish va fi cantecul lor de lebada care da stingerea pravaliei. Dupa un Egon care mi-a sfasiat sufletul de emotie, Fetish a parut a fi de la distanta un album lipsit de inspiratie.
Am facut rost de el si l-am trecut in mp3 rapid pentru a-l asculta la maximum in casti, in speranta ca imi va trezi senzatii adormite de cativa ani, de pe vremea cand dadeam din cap la concerte de tipam mai tare decat Despot insusi (e pe bune!). Culmea este ca sunt dat pe spate de ce au scos baietii exact atunci cand am crezut ca vor muri departe de gloria anilor trecuti!
Fetish contine 10 trackuri, dintre care 8 noi, una reorchestrata si o varianta acustica a hitului Praf de Stele de pe discul precedent. Piesa Fetish, care a dat si numele albumului, imi pare a fi una foarte buna combinand pasajele lente cu cele distorsionate si un pic urlate. Tot in topul preferintelor mele se regasesc si Drumul spre Iad, Ca un clovn & Mori. Intr-adevar, parul imi este ridicat de jumatate de album si sunt oarecum intristat de acest fapt, pana acum obisnuit fiind sa tocesc plasticul cd-ului de la un cap la altul.
Nu depaseste albumele precedente, dar se situeaza pe lista “inca buni”, desi un nou Fenomental nu ar strica…
Aşa cum am anunţat încă de ieri, Daniel Bautista a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu în exclusivitate. Am fost, cum s-ar spune, la primul nostru pas de acest gen, şi sperăm că veţi considera că este unul pozitiv. Înainte de a vă lăsa cu Daniel Bautista, vreau să vă asigur că albumul său este unul extraordinar şi că merită din plin să vă alocaţi o oră din viaţă pentru a călători în compania unui chitarist aparte.
În ceea ce-l priveşte pe Daniel Bautista, el a fost exact aşa cum este şi muzica sa: direct şi fără compromisuri.
Interviul a fost realizat de cei trei Bogdani de la Rock Talk, adică Bogdan, Wolf in Light şi DeMaio.
——————
1. We noticed that you’ve played in a few bands. Why did you decide to turn to a solo career?
Daniel: Playing in bands is cool because of all the sharing, the fun, the sinergy… But all of these depend on a number of things: the availability and degree of involvement of the musicians, the technic skills, the schedules, the good luck… Playing alone lets you make music faster and easier. And you can explore and compose music without discussing with anyone. Those were my main reasons… I still play in bands, however.
2. How do you write? You book time, you think “ah, yes, today I have something to do”, or simply let things come by themselves?
Daniel: The core ideas and the riffs usually come by themselves. I record them, and later, when I have time, I say “let’s do something with this”. That’s the moment when the core idea becomes something different (and yes, I mean different, not necessarily better :).
3. What made you go towards progressive rock, considering the fact that you’ve played mostly metal at the start of your career?
Daniel: I consider myself an eager person, musically speaking. I like trying and making different things. On the other hand, I had a crush in 1995 when I listened Dream Theater for the first time in my life. With this combination, it’s not strange I move on from plain metal to new ways, progressive rock being only one of them.
4. You brought into your album breaks of rhythm, in Marc Rizzo’s style, classical and neo-classical parts on Yngwie Malmsteen’s model and “anger” (in a good musical manner) which is to be found at a shredder like Joe Stump. Over all these you have managed to lay a special personality, to express your way of interpretation, that differs from everyone else. How do you manage to develop and keep your style on a segment that is very easy to fall to the influences?
Daniel: Well, that’s because I’m not very good at copying :). Maybe the fact that I’m a self-taught musician has something to do with that…
5. We saw that among of your influences are two names that many of us are, personally, feel close. We talk about Dream Theater and Freak Kitchen. We have to refer to the second and have to ask you to tell us what, musically speaking, brought Mattias “IA” Eklundh to you. Did he open some new way of interpretation?
Daniel: Yes, absolutely. I love his style of playing… I like calling it “simple complexity”… or “complex simplicity”. His songs are very simple, but with very technical and difficult parts. He’s an incredible player, makes things that sounds amazing, and he’s a good teacher. By the way, also a very cool and funny man.
6. Your music is selfproduced and distributed under the Creative Commons License.This would make one think that you believe in the internet more than in record companies. Is that true? Why so?
Daniel: I make music for the people. I want my music to be listened to. I don’t want to make money, I already have a job for that. If someone likes my work, that’s enough for me. I love playing and making music. I think the Creative Commons is the perfect license for my way of thinking. I feel very comfortable with the idea of sharing. And the whole Free Culture concept. I’m also involved in the free software movement. I’m not against record companies. It’s only I’m not interested in them… That’s not a problem, because they are not interested in me, too :D.
7. Do you think guitar-oriented albums still have a commercial potential?
Daniel: Mmmmm… I don’t think so. Maybe int the late 80’s :D. I wish I could sing :D…
8. Your last record includes some renditions of classical pieces. What made you decide to record these?
Daniel: Well, some time ago, when I played in a band called Hipospadia, we decided to make an album like “The Director’s Cut” by Fantomas, but with classical music instead of soundtracks. I started working in several pieces, but the idea didn’t come off. So I think “What the hell do I do with this?” and the rest is history :D.
9. The track “Con Nombre de Tango” features a very interesting combination of Spanish harmonies, and progressive riffs. How much does the culture of the Spanish people influence you musically?
Daniel: Well, I’m Spanish, so there’s always some influence. I’ve tried some flamenco pieces, and also some tango pieces (the tango is more from Argentina). I have played the classic guitar (which we the Spanish call the ‘Spanish guitar’, selfish, eh? :) in several tracks. But I’d say that’s not a main influence.
10. I am a beginner guitarist, and I know for sure that among us are a few more. What would be the first advice that you give to a newcomer in the world of guitar?
Daniel: The first advice would be: play, play, play and play. Play as much as you can. And then, play again. I’d add more advices: have discipline and get a table of exercises (digitation, scales, arpeggios, string skipping and that kind of stuff), always have fun with what you do, and so on. But always play, play and play (did I say ‘play’?).
Thank you again. And thank you for your goodwill and for your time. I’m looking forward to know your answers. And our readers too. Bogdan
Daniel: Thank you for this interview. It’s been a great pleasure.
Pentru această cronică am apelat la un foarte vechi şi bun prieten, Cinabru, de asemenea şi unul dintre cei pe care-i ştiu că se pricep la muzica de pe porţiunea aceasta de drum. Cu permisiunea sa, am preluat materialul, cronica originală fiind de găsit pe blogul său, aici. Rock Talk îi mulţumeşte şi îl aşteaptă să ni se alăture la orice oră doreşte.
Aşadar, Burzum, Varg, Belus, de la Cinabru citire.
“Am inceput sa ascult Burzum prin ‘97, cu Filosofem. Am avut si tricou cu coperta albumului. E mult spus fan, dar mi-a placut inca de la primele piese. Si dincolo de toate controversele si tampeniile din viata lui, dincolo de biserici arse si asasinarea lui Euronymus (desi asta ar intra la serviciu facut societatii), rasism si declaratii adesea tembele, muzica mi-a ramas. Intunecata, personala, surprinzator de melodica si primitiva in egala masura, mult mai interesanta decat Satan/Kill/Evil/Black Metal Ist Krieg. Mult prea putin comerciala, fara concerte live, fara colaborari cu COF sau DB (bleah), desi numai de publicitate nu s-a putut plange. Si imi place inca. Inclusiv cele doua albume ambientale din inchisoare, mi-ar fi placut inca unul, pentru o trilogie. Belus a fost unul dintre putinele albume indelung asteptate. In alt registru, cred ca am asteptat la fel doar Queen / Made in Heaven, in 1995 si noul Maiden, dupa revenirea lui Bruce.
Belus este albumul de revenire, primul de la Hlidskjalf (1999) si primul din libertate. Dupa foarte mult timp. Inainte sa “fac rost” de el, ma temeam ca va fi un album prost, prea experimental (dupa povestea cu metalul – muzica de negri) si deloc legat de Burzumurile vechi. Surprinzator sau nu, dupa patru zile si vreo 12 auditii pot spune ca e un album bun. Nu cel mai bun, nu la fel de bun la Hvis Lyset Tar Oss (When the Light Takes Us, nice) sau Filosofem, insa mult peste ce ma temeam sa fie.
Belus are multe din trademark-urile Burzum : texte in norvegiana, criptice si cu referiri la zei, mitologii, traditii (mi-am dat seama din traducerea franceza de pe site-ul oficial) si poveste ce duce spre zona conceptualului ; piese lungi, una ajungand la peste 11 minute ; pasaje repetitive destul de lungi ; sentimentul de atmosferic, de pierdere in muzica ; productia nu foarte ingrijita, dar nici “primitive raw black evil fucking metal”, undeva la mijloc ; Burzum a inregistrat toate instrumentele. Genul de album pe care il asculti singur, noapte, in intuneric, si il lasi sa te duca undeva foarte departe. Daca Burzum si-a pastrat idealul muzica mea – muzica de ritual i-a iesit si de data asta.
Schimbarile de stil dupa mai bine de un deceniu sunt interesante. Este un album mult mai melodic si mai lucrat. Se simte ca s-a lucrat ceva la el si ca Varg Vikernes a imbatranit. In sens bun. Daca inainte se foloseau aceleasi trei riffuri pentru 6-7-10 minute (e adevarat, functiona) acum este surprinzator de divers si Burzum se joaca mult, experimenteaza, construieste pe un schelet diverse schimbari de tempo si ton. Rezultatul e in fiecare piesa ceva intre black atmosferic (fara clapa, din fericire) si un black raw, rapid, bine lucrat. Nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc sau sa sar la noua piesa, e bine sa il lasi pur si simplu sa curga si sa spuna povestea, chiar fara text. Greu sa spun care ar fi piesa preferata, momentan ezit intre Glemselens Elv si Belus Doed (in care cunoscatorii vor recunoaste, la inceput, un riff mai vechi). Si nu e singurul loc unde am regasit bucati mai vechi, rearanjate, ca un puzzle pentru cine a ascultat vechile albume. Este exact ceea ce a promis Burzum : un album personal si in stilul sau.
Daca ceva m-a dezamagit – vocea. Vocea nu mai are nimic din vechiul Burzum, acele zbierete/urlete care se potriveau in chip ciudat cu intregul. Nu stiu daca s-ar fi potrivit cu Belus, dar vroiam tot stilul vechi, eventual cel de pe Filosofem sau, si mai bine, Det Som Engang Var. Dupa cateva ascultari am inceput sa ma obisnuiesc si cu noul stil. Merge.
Concluzie : un album bun, chiar daca nu cel mai bun. Burzum in 2010. Marcheaza o revenire matura si in forta, asa ca un eventual nou album ar trebui sa fie peste Belus si aproape de primele. Sper. Mi-a placut si il recomand, plus ca il pun in playlistul frecvent. Nu stiu cat de mult l-ar gusta cineva care nu a mai ascultat Burzum, insa. Sau caruia nu i-au placut primele”.
POWERED by Cinabru, at http://cinabru.blogspot.com
Am intrat în Sala Palatului pe la 18.45. Şi, subit, m-am simţit bine: populaţie serioasă. Media de vârstă destul de mare, conform trupelor care aveau să presteze. Limba română vorbită corect. Haine normale, chiar şi când este vorba de blue-jeans. Domnii ajută doamnele. Wow. Da, de multă vreme încoace am simţit că aparţin unei lumi.
Nu am aşteptat mult şi pe scenă şi-a făcut apariţia un stimat nene. Nu am să-i redau numele, pentru că nu merită. Dar redau ceva din imbecilităţile debitate: “Trupa Riff va avea un recital de vreo 50-51 de minute, apoi va urma o pauză de 4-6 minute în care am să vă rog să rămâneţi cu mine, după care Ten Years After vor cânta 2 ore, 2 ore şi 15 minute, aşa că fără probleme pe la 22:15 putem pleca de aici fericiţi”. Din partea mea, tu puteai chiar să nu apari, fericit cum eşti. Nu mai notez ce a putut să debiteze în acea pauză, dar am să vă spun doar că ne-a divulgat o surpriză pe care Ten Years After o pregătise pentru public, adică o sesiune de autografe şi fotografii. “Să nu spuneţi că v-am zis şi am să vă rog să vă prefaceţi miraţi când vă vor spune despre ea”, a tunat domnul. Hai sictir.
Primii pe scenă, Riff. 40 de ani de activitate, cea mai veche formaţie în activitate, dat fiind că Phoenix nu aş putea spune că are activitate. Instrumentişti buni. Un Florin Demea la chitară cu mult peste Riff, cu mult peste mulţi chitarişti din ţară. Un om care s-a jucat cu minunea cu corzi. A fost şi singurul lucru de urmărit la Riff. În rest, piese slabe, versuri copilăreşti, mişcare de scenă zero…Riff. De altfel, mulţi dintre cei sosiţi au părăsit sala să fumeze, eu aşteptându-mă la aşa ceva încă de acasă.
Şi…Ten Years After!
Leo Lyons, bass. Probabil atracţia serii. Un domn bonom, cu părul alb, pe faţa căruia se citea absolut orice dintr-o istorie pe care aş fi trăit-o cu mare plăcere. Impecabil ca tehnică, nu vreau acum să fac vreo comparaţie, dar ce a făcut din bass a fost, în unele clipe, de domeniul SF-ului. S-a distrat pur şi simplu tot timpul concertului, i-a plăcut să cânte, trăia acolo. A glumit, ţopăit, a făcut ce-i place să facă.
Ric Lee, tobe. Un tobar care nu iese în evidenţă, care nu face spectacol doar de dragul de a-l face, dar un tobat tehnic, precis, care ţine în spate secţia ritmică a trupei, alături de Lyons. Şi-a permis şi un solo destul de lung, în care a arătat că mai poate şi că mai ştie, dar nu la nivelul la care ar face-o Ovidiu Lipan. Bun, bun în draci şi impresionat şi el de atmosferă.
Chick Churchill, clape. Un punct de rezistenţă extrem de solid pentru trupă, Chick este un vrăjitor al clapelor pe care probabil că multe formaţii şi l-ar dori alături. La prima vedere nemişcat, Chick a stat pe un scaun, având în faţă Roland-ul şi la picioare un prosop. A cântat de toate: blues, rock, hard, progresiv, psihedelic. Este desăvârşit, iar viteza pe care o au degetele sale este fenomenală.
Joe Gooch, chitară şi voce. Singurul care nu face parte din formula originală a formaţiei, cel chemat să înlocuiască un nume enorm, pe Alvin Lee. Ei bine, Gooch a fost total. Tehnica sa este impecabilă. Cântă orice, oricum, oricând. Cu vocea nu stă atât de bine, dar face fără probleme faţă unei comparaţii. Nu exteriorizează, dar înăuntrul său este un vulcan. E rotiţa care pune acest monstru muzical pe picioare, care îi oferă exact siguranţa de care are nevoie pentru a continua. Gooch nu e un nume mare. Dar, după seara de ieri, nu sunt sigur că nu l-aş trimite alături de Vai şi Satriani.
Ten Years After. Leo, Ric, Chick şi Joe.
Rar am văzut o formaţie care să sune aşa cum au făcut-o cei de la Ten Years After. Totul a fost fenomenal. Solo-urile, modul cum sunt construite acestea, sunt greu de găsit chiar şi la formaţii cu pretenţii. Ten Years After urcă, pluteşte, coboară, amestecă, se ridică…face absolut orice pentru a oferi publicului ceea ce a uitat că există: muzică. Am asistat la un medley de vreo 10 minute în care în piesa lor proprie cei de la Ten Years After au inclus bucăţi din Cream, Aerosmith, Sabbath şi altele. Practic, în interiorul arhitecturii lor, existau mici pasaje de trecere în care erau introduse sonorităţi ale celorlalţi, iar totul se constituia într-un melanj al dracului de bine lipit. Suna ca şi cum AŞA ar fi trebuit să sune. Despre rock’n’roll clasic nu vorbesc, pentru că Lyons şi ai lui i-au imprimat o viteză pe care Berry, Presley sau alţii nu cred că o aveau.
Ten Years After este o formaţie extrem de tehnică, extrem de dornică să cânte, extrem de bucuroasă că face asta şi cu oameni extrem de dedicaţi acestui stil. Pot cânta orice, am enunţat deja mai sus cam prin ce ne-au trecut timp de 2 ore şi ceva (blues, rock, hard, progresiv, psihedelic, r’n’r) şi pentru că veni vorba de asta vreau să vă spun că, la vârsta pe care o au, nu s-au împiedicat, odihnit, falsat sau altceva. Au fost 2 ore şi ceva pline. Nu s-a cântat cu sala pentru a masca oboseala, ci sala a început să cânte cu ei, sfârşind în picioare, cu urale şi chemându-i la un bis în care ne-au mai oferit două piese.
22 februarie 2010 a adus o seară de muzică. Pentru că Sala Palatului au coborât Ten Years After, pentru o lecţie despre valoare, profesionism şi plăcerea de a cânta. O lecţie rock aşa cum rar vom avea şansa de a primi.
Mulţumim mult, Leo, Ric, Chick şi Joe.
Pentru câteva fotografii apelaţi aici, iar mai jos aveţi câteva înregistrări care sper să vă bucure.
