În primul rând, cum ştiţi deja de la Bogdan, eu sunt un ascultător de power. Mă rog, printre altele intră şi power, dar să spunem că na, sunt cât de cât pus la punct pe parcela asta. Aşa că în clipa în care mi-am urcat noul Freedom Call pe player, mi-am spus că trebuie să mă pregătesc de un drum aparte către serviciu. A fost aparte, în sensul în care se circula extrem de greu prin zăpadă.

Ei bine, cele 14 piese mi-au produs prima dezamăgire muzicală pe anul acesta (a doua e legată tot de o trupă de power, dar de aceea discutăm ceva mai încolo). Un album care le repetă pe celelalte. O piesă la fel cu celelalte. O să fac din nou gluma aceea perversă, dar altă şansă nu am, spunând că dacă nu exista pauză între piese aş fi avut senzaţia că am apăsat touch-ul de repeat şi a rămas aşa.

Ceea ce este mai grav e faptul că nu am detectat nici măcar cea mai mică urmă de nou. De improvizaţie. De atracţie. Nu. Albumul curge în stilul unui râu de munte, ceea ce înseamnă că se duce în jos. Pentru că eşti capabil să suporţi o piesă. Două. Trei, hai patru. Dar de la a cincea apar întrebările referitoare la “ce p*** mea fac ăştia aici, totuşi?”. Ei bine, fac un album pe care fanii îl cumpără. Nu trebuie să ne mire, acum două zile am auzit că şi Corina Chiriac ar avea în planuri un nou material discografic. Înc-o dată, iarăşi plouă, tot maşina 79…şi continuăm.

Freedom Call nu cred că a avut vreo clipă în intenţie de a face altceva în afara dorinţei de a ieşi pe piaţă şi de a mai lua un ban. Au pus pe picioare aceleaşi teme, aceleaşi solo-uri, aceleaşi arhitecturi, aceleaşi versuri cu care ne-au obişnuit de la primul lor album, s-au şters la gură după ce au terminat de înregistrat masacrul muzical şi au spus “da frate, suntem kewl, avem album”.

Ei îl au. Ceea ce vă recomand este să nu faceţi şi voi acelaşi lucru, muzica este al naibii de frumoasă fără Freedom Call.

Foarte multe nu cred că se pot spune despre acest album. Mark Knopfler este un nume care cam arată totul, iar stilul său nu are cum să se despartă de ceea ce a făcut atâția ani la Dire Straits.

Așa că primim un album ireproșabil, cu accente country, în care Mark se descurcă de minune cu chitara, unde instrumentiștii îl secondează la milimetru și în care piesele aduc aminte cu nostalgie de perioada în care dispuneam încă de o mare formație în activitate. Este un album deosebit de plăcut auzului, genul acelora pe care le pui și poți să faci orice, iar eu unul l-aș asculta cu mare plăcere când plec la drum.

“Get lucky” este și un produs de colecție, care poate fi scos din raftul de încercări solo și pus în acela cu discografia Dire Straits. Aproape că nici nu se va cunoaște că trupa nu mai există, chiar dacă de-a lungul anilor Knopfler a demonstrat că încearcă să adopte și alte direcții în afara celor deja consacrate.

Pe scurt, un album bun și care merită ascultat. Măcar pentru vremurile vechi.

Trebuie să spun de la început că albumul de față este unul cât se poate de acustic, vocea stând în rândul al doilea, de unde urmărește cu atenție ce se întâmplă. Și lucrul acesta nu dezamăgește, dar cele 12 piese, toate aparținând perioadei în care Steve Hogarth a fost solistul trupei, una din ele fiind nouă sau, mă rog, nefiind adusă la cunoștința publicului până acum, pun unele probleme.

Ingedientele cu care ne tratează “Less is more” sunt cele cu care ne-am obișnuit de atâta vreme când vine vorba de Marillion, de data aceasta cu un accent apăsat pe orchestrație. Cu toate acestea, locul în care pare că nu s-a lucrat mai deloc este tempo-ul. Este, aproximativ, același pe tot albumul și, cum este la cote mai mult decât scăzute, ai tendința de a adormi. Sigur, sunetele acelea sunt perfect echilibrate și împreună sună al naibii de bine, dar “Less is more” este greu de urmărit. Cred că prin unele locuri am recunoscut și influențele EL&P, pe alocuri se adună acorduri parcă smulse din Vanilla Fudge, iar amprenta clasică a trupei nu lipsește nici ea. Însă…

Da, este frumos, mai ales că discutăm de un album acustic. Dar, din nefericire, nu aduce ceea ce așteptam din partea unei formații de calibrul Marillion: acel “ceva” care să atragă și care să te facă să-l asculți și a doua oară. Pentru că după ce asculți 12 piese care sună la fel, e cam greu să vrei să o iei de la capăt.

Lou Gramm este solistul vocal al mult mai cunoscutei Foreigner, dar asta nu trebuie să însemne că este cazul să vă apucați de fredonat “I want to know what love is”. Ba chiar deloc. Încercați cu “Blinded by science”, dacă tot vreți să vă iasă ceva.

Probabil că îi era dor, pentru că nu-ți poate fi altceva în clipa când activezi o formație sub care nu ai mai scos vreun material de prin 1991. Așa că Lou Gramm și-a adunat trupa, s-a uitat pe calendar și văzând că suntem în 2009, a spus că trebuie să scoată un album. Album care este considerat ȘI creștin.

Ce am primit a fost un fel de greșeală a calculatorului de bord, adică ăla care trebuia să transporte totul în anii de acum. Ei bine, sculele și realizarea au fost în 2009. Însă trupa cred că mai rătăcește și acum prin anii ‘80. Materialul discografic este atât de plin de șabloanele acelea, are atât de multe arhitecturi aduse direct de la Foreigner și puse aici și dă atât de mult senzația de vechi încât nu lasă foarte multe șanse de aprecieri suplimentare. La un moment dat chiar te plictisești și pui mâna să comuți player-ul pe altceva sau, de ce nu, pe un post de radio, cu condiția să nu ai neșansa să dai de piesa din primul rând…

Nu, nu am nimic împotrivă, doamne ferește și chiar sunt de acord că, dacă știi să faci măcar un singur lucru bine, e perfect să le limitezi la el. Dar în același timp este foarte bine să-l faci în elementul lui și aș spune că 2009 nu este un element perfect pentru un sound de acum 20-30 ani și cu un Lou Gramm care nu mai este în forma pe care o cunosc amatorii de muzici.

De final, cred că se poate spune că, pentru genul său, albumul nu este rău. Dar nu aduce nimic nou, nimic bun…ba din contră, aș spune că repetă celelalte albume pe care este de găsit solistul.

Pentru colecționari și iubitori fanatici ai genului, lucrurile, clar, se schimbă.

Prima dată când am ascultat Spock’s Beard m-a durut capul aproximativ o săptămână. Cred că era și prima oară când făceam cunoștință cu genul, eu, cel sosit de prin cotloanele nenumăratelor trupe care se terminau în sufixul “ation”. Sosisem acasă cu albumul, cineva mi-l recomandase extrem de călduros și, când am pus mâna pe el, în loc de riff-uri devastatoare, solo-uri rapide și piese de traforaj viteză, am avut parte de una dintre cele mai umilitoare experiențe din viața mea de ascultător de muzică: nu am înțeles nimic din ceea ce făceau nenea ăia acolo, pe bandă.

“Octane” se cheamă așa cum se cheamă probabil datorită faptului că este al optulea album al formației. Bine, lucrurile se pot duce mai departe și hai să zicem că de fapt denumirea vine de la cifra octanică existentă în acest produs discografic, una deosebit de ridicată din punct de vedere al calității.

Albumul este unul pe care, cu mâna pe inimă, îl recomand celor care doresc să se lase de muzică. Când vezi cât de lin se trece dintr-o stare în alta, ce legături pot fi inventate între diferite părți ale unei piese sau cum curg la un loc, pe post de șuvoi de lavă, atâtea lucruri diferite puse la un loc, te duci frumos în colțul tău, iei scula pe care o chinui degeaba și evaluezi o viitoare carieră. Pentru că nu numai Dream Theater este alcătuită din muzicieni perfecți, ci și Spock’s Beard.

“Octane” are de toate. Are ani vechi, are progresiv, are agresiv, are melodicitate, are tupeu. Mai presus de toate are un liant tehnic fenomenal în sensul în care nici unul dintre membrii trupei nu pare a-și dori să fie mai prejos decât celălalt. Unde se ajunge din asta e simplu, la o bijuterie muzicală care nu trebuie să fie ratată. Mă rog, pentru a prinde cu totul esența albumului mai este nevoie și de dispoziție, ăsta nefiind genul de album pe care-l asculți în căști când te duci să iei o shaworma din Plaza. Și nici ăla cu care să vă impresionați vecinii.

Un album pe care-l recomand din tot sufletul, fericit că pot face asta, mai ales că anul 2009 a fost unul plin de deziluzii muzicale pentru mine. Hai, fugiți de faceți rost de el, și dați play…

Când m-am apucat să ascult cea mai nouă producţie a trupei Winger, am făcut-o cu o anume detaşare, încercând să nu fiu dezamăgit. Asta pentru că Winger este pe tronsonul pe care m-am calat de ceva vreme dar, mai ales, pentru că am văzut suficiente ratări în ultima vreme din partea numelor mari ale scenei. Ei bine, nu numai că m-am înşelat în aşteptările mele, dar pot spune că m-am confruntat cu unul dintre cele mai bune produse ale ultimilor ani, în ceea ce priveşte hard-rock-ul.

De la prima la ultima sa notă, “Karma”, căci aşa se numeşte albumul, este lucrat impecabil. Hard-rock-ul este prezent acolo cu toate ingredientele sale, şi trebuie să spun că Winger au avut grijă să nu uite nimic din ceea ce face deliciul împătimiţilor genului. Piesele nu sunt plicticoase, iar impresia finală este una de prospeţime, ceea ce-i conferă albumului un avantaj enorm vizavi de competitorii din industrie.

În plus, vocea lui Kip Winger este perfect secondată de cei din spatele său, deşi nu este vorba de un produs compus special pentru Kip, ci de un efort comun al unor muzicieni care cunosc muzica aşa cum îşi cunosc propriile buzunare. Şi care se pare că se cunosc la fel de bine şi pe ei.
Riff-urile sunt perfecte, nici unul nu încearcă să depăşească limita de la care începi să-ţi spui că e cam mult, iar secţia ritmică funcţionează de minune şi fără să scrântească nici măcar o notă.

Aş oferi o notă de 9, dacă aş fi pus să fac asta, iar pe voi vă sfătuiesc să ascultaţi acest album, pentru că aveţi de ce să o faceţi. Este un clasic, sau aşa trebuie să fie, este acel album care poate fi ascultat în orice context, dar nu pentru că nu deranjează, ci pentru că atrage.

Şi, pentru că sunt binedispus azi, am să vă ofer două exemple a ceea ce aduce acest Winger. “After all this time” şi “Supernova”.

Winger – After all this time

Winger – Supernova

De câteva zile bune mă tot chinui să spun câte ceva despre noul album al băieţilor de la Slayer, dar nimic concludent nu iese. Poate şi pentru că albumul nu-mi spune nimic.

Marea „revenire” a celor de la Slayer e la fel ca aceea servită de Metallica mai anţărţ: vehiculată, trâmbiţată şi… fleoşcăită.

Că Slayer nu mai sunt ce au fost ne e clar de mult, la fel ca-n cazul Metallica. Dar chiar şi cu Lombardo revenit în trupă, nu s-a mai dres deloc busuiocul. Albumul debutează într-un ritm ce mie una mi-a amintit de Slipknot. Şi asta nu e bine dacă eşti Slayer şi te dai pionier al trash-ului (ceea ce au şi fost, măcar de şi-ar aduce aminte asta).

Cu acest album, băieţii au încercat revenirea la ritmurile mai rapide la care renunţaseră prin anii ’90. Ceea ce n-ar fi fost rău dacă le-ar fi ieşit mişcarea, dar ceea ce fac e acelaşi lucru pe care l-au făcut şi Metallica pe albumul ăla cu copertă presupus ginecologică. Adică pur şi simplu îşi copiază albume mai vechi în speranţa că or să sune ca noi. Dar nu merge. Unde mai pui că, pe lângă Slayer mai vechi, albumul sună şi a… Metallica. Death Magnetic mai exact.

Pe ici pe colo, muzica sună ca şi cum Slayer ar fi uitat că vor să facă un album care să sune ca cele vechi, deoarece te trezeşti, în mijlocul unei piese, cu hard-rock-ul practicat mai recent, şi deci cu un ghiveci care ar fi putut să sune al naibii de bine dar din păcate ce a ieşit e prost. Piesele nu par să aibă un cap sau o coadă, nu-ţi dai seama când se termină una şi începe cealaltă, nu există niciun pic de cursivitate în piese, nicio înlănţuire logică (hey, nu cer un concept-album, ci doar unul care să nu sune ca aruncat cu furca din pod).

Concluzia pentru mine e simplă: dacă v-a plăcut Death Magnetic (na, că iar ne întoarcem la Metallica) cumpăraţi-l. Dacă nu, faceţi ca mine şi rămâneţi la vechiul Slayer. Care e cumplit de mişto.

Acest text nu se vrea o cronică de concert (poate doar parţial). Nu se vrea asta, deşi asta a fost cea mai bună categorie care să îl includă. Pentru că nu cred că sunt în stare să fiu în totalitate obiectiv când vorbesc despre trupa românească la care ţin cel mai mult, despre o formaţie care îmi e alături de vreo 20 de ani (din cei 27 pe care îi am), de când îi ascultam pe discurile lui unchiu-meu. Muzical, nu m-au dezamăgit niciodată. M-am regăsit în muzica lor întotdeauna, fără excepţie.

Am regăsit tot felul de lucruri în muzica lor de fiecare dată, lucruri diferite la vârste diferite. “Armaghedon”, de exemplu, are o cu totul altă semnificaţie pentru mine acum. Cum am spus-o de 1 decembrie, mă deranjează crunt că semnificaţia trebuie să fie asta a vremurilor de acum.

De experienţa live oferită de această trupă, care transmite atât de mult (martori îmi pot fi toţi cei care au fost la un concert al lor şi au vrut să priceapă), nu m-am putut plictisi vreodată, deşi i-am văzut, de-a lungul timpului, de zeci de ori în concert. Îmi aduc şi acum aminte că prima oară a fost în 1992 (aveam 10 ani şi se lansa “Se Lasă Rău”). I-am văzut în Oradea de foarte multe ori, dar şi la Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Trebuie să recunosc că experienţa unui concert al lor la Timişoara nu prea suferă comparaţie cu nimic. Deşi sunt orădeni, oraşul în care s-au lansat în 1981 i-a adoptat şi îi primeşte de fiecare dată cu braţele deschise şi cu un public foarte cald.

Aşa a fost şi pe 2 decembrie, la The Note, un club care cred că are una dintre cele mai bune sonorizări de concert pe care le-am auzit în România, pe lângă că arată foarte bine. Sunetul a fost, aşa cum mă aşteptam, de-a dreptul “zid”, iar băieţii au trecut pe parcursul celor două ore şi ceva de concert, prin mai toate piesele importante din discografie, începând de la cele din perioada “Vinil” – ” O să am”, “Dacă vrei”, “Iarbă prin păr”, trecând prin perioada mai agresivă (sunt întotdeauna foarte fericit să aud “Spre Care Rai”, dar şi orice piesă de pe “Armaghedon”), prin “Ispita” – “Boală de gânduri” şi ajungând în ziua de azi, la piesele de pe “Stem” – “Sfârşit” mi-a plăcut tare mult cum a sunat. Nu ştiu dacă sunt multe altele de zis. Un concert al Cuvintelor se trăieşte şi atât. Nu ai ce descrie. Simţi sau nu. Iar cei prezenţi în The Note au simţit din plin, motiv pentru care au fost răsplătiţi de Călin Pop, Tiberiu Pop, Marcel Breazu, Leontin Iovan şi Ovidiu Roşu, care a făcut lucrurile să sune atât de bine, cu două bisuri.
Ce să mai zic? Să vină următoarea “deplasare” la Cuvinte!
Ca să nu mă întorc cu mâna goală, am şi filmat câteva piese pentru voi, cu camera prietenului Sergiu, căruia îi mulţumesc. Şi pozele sunt făcute tot cu aparatul lui.