Şi deci, fu şi lansare Hell on Earth V. În club Fire, cum anunţa şi Bogdan mai devreme. Şi ca o sister of metal ce sunt, hop şi eu acolo. De la început, lucrurile păreau puţin dubioase, fiindcă bradărşii of metal (copyright DeMaio) erau… cam nu prea. În schimb, găleata de emokizi, minimalişti si tranceri care-au tras 4 ore de-o bere/ cola. Şi care se uitau ca vitele la poarta nouă la noi cănd am început, nah, sa ne manifestăm pe Manowar.

Pe la 8 au început să se adune şi The Manowarriors, şi tot atunci a început şi proiecţia. Da, da, aşa, dintr-o dată. Fără să scoată măcar unu’ vreo vorbă, să ne spună de ce, cum, când, etc. Nimic. Dacă picai acolo pur şi simplu, fără să ştii ce şi cum, aveai mari şanse să te uiţi ca dobitocu’ şi să nu înţelegi nimic, şi nici măcar n-ar fi fost vina ta.

Fanii Manowar, după cum spuneam, n-au fost prea mulţi, poate 30, cu indulgenţă. După 17 000 de oameni la B’estFest, mă aşteptam şi eu la ceva aglomeraţie pe acolo, da’ de unde? Mă rog, la cât de promovat a fost evenimentul, nici nu mă mir.

Două afişe plasate „strategic” anunţau lansarea. Am văzut şi un flyer, pe jos. Atât. Le-o fi fost ruşine cu afişele pentru că evident anunţau chestii care nu s-au întâmplat niciodată. „Vizionare DVD, concursuri cu premii, mult Manowar, bere” spuneau afişele. Cam una din patru a fost aici, şi anume vizionarea. În rest? Nu ştiu dacă „mult Manowar” se traduce prin piesa „Tată” pusă de 6 ori. Bere, da, normal, ca în orice bar primeşti bere dacă ai bani pentru ea şi, cel puţin teoretic, peste 18 ani. Da, bere a fost, că mirosea un nene lângă mine a Timişoreana de-ţi întorcea maţele pe dos.

Concursuri cu premii? Ei, aici e buba! Că n-am văzut niciunul. S-a încheiat vizionarea, lumea a început să plece acasă şi concursurile… din părţi. Fie le-au pus dupa 1 noaptea (cam atunci am plecat, că are şi omu’ o limită), fie intră în categoria de lucruri la fel de dubios dispărute ca sora lui Mulder în Dosarele X. Cam la fel ca şi Lenţi Chiriac, pe care eu nu l-am văzut pe acolo, deşi venirea lui era anunţată cu surle şi trâmbiţe.

Concluzia? Ăla n-a fost eveniment. A fost o jenă. Nu-mi pare rău că m-am dus, dar asta doar pentru că am stat cu nişte lume extraordinară pe acolo. În rest a fost o bătaie de joc în cel mai pur stil românesc. Ca o campanie electorală. Se promit multe, dar mai nimic nu se realizează.

Aş fi putut foarte bine să-mi iau amicii şi berea acasă, DVD-ul să-l cumpăr şi să-l proiectez şi cu asta basta. Şi cu asta bineînţeles mă refer la a-l cumpăra online. Pentru că acolo, contrar oricăror aşteptări, n-aveai de unde să-l cumperi. Pentru că nici măcar un stand cu original merch nu aveau.

Aşa că data viitoare când mai aud de un eveniment in Club Fire, o să îmi bag picioarele şi-o să-njur în gând. Pentru că m-au fraierit destul aseară. Un hai sictir din partea fanilor Manowar. Să mai organizaţi evenimente doar când o recunoaşte ăla de la Tokio Bord.. pardon, Hotel, că e femeie. Şi-aşa emokizii vă sunt clientela de bază.

Bă, Bon Jovi arată bine. Şi arată la toată lumea. Nooo, nu e gay ce spun, este concluzia cu care am rămas după ascultarea noului album al trupei, “The Circle”.

Dat fiind că trăiesc într-o ţară care întinde lucrurile sub forma unei peltele fără sfârşit, sunt obişnuit cu muzica de lălăială. Adică aia din care nu prinzi nimic. Aia din care nu reţii nimic. Aia care este făcută doar pentru a se mai vinde un album. Nu spun cine sunt campionii la noi, dar la ei, la civilizaţi, cu siguranţă că au devenit Bon Jovi.

“The Circle” este un album care conţine 12 piese. Piese de care nu te-ai prinde că există dacă nu ar exista pauza care să te facă să înţelegi că tocmai ai trecut de la una la alta. Toate sună aproximativ la fel. Ritm mediu, teme asemănătoare, arhitecturi muzicale care nu mai aduc nici măcar cu faimoasele piese care-ţi făceau prietena să cedeze. Aşa că dacă încă mai vrei să marchezi, rămâi la “Bed of roses”.

Singura piesă care mi s-a părut că mai stă cât de cât în picioare este “We weren’t born to follow”. Americană, pură, cu un mesaj gen “Born in the USA”. Şi ciudată, dat fiind că este cam curios să transmiţi mesajul acesta din mijlocul unui popor care ar muri fără rutina în care s-a cufundat. Dar gusturile nu se discută şi sunt sigur că de 4 iulie americanu’ se va simţi tare bine ascultând melodia, în timp ce salută steagul pe care tocmai l-a cocoţat pe catargul din faţa casei.

Nu este prima oară când constat că nume mari ale scenei au ajuns la fundul sacului. De data asta a venit rândul lui Bon Jovi, iar albumul nu mai poate fi salvat nici măcar de tehnica deosebită a lui Richie Sambora, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori. Un Richie Sambora care ar fi trebuit să se concentreze de multă vreme pe cariera solo, dar care iată că a preferat să se ascundă sub umbrela unui nume mare.
O notă nu pot da. Dacă sunteţi fani, probabil că veţi pune acest album la colecţia deja existentă, dar este greu de presupus că îl veţi asculta şi a doua oară. Dacă nu sunteţi fani, vă va izbi disperarea de la primele acorduri şi aşa o veţi ţine până la capăt.

Să mai spun că “The Circle” s-a prăbuşit sute de locuri în top, şi că formaţia îl oferă pe internet la un preţ care face deosebit de clară aprecierea de care se bucură acesta.
Dar, sunt şi părţi bune aici. Măcar dai cât face.

Bon Jovi arată bine.

Mi-e foarte greu să scriu un review la acest material discografic al unuia dintre, probabil, cei mai buni chitarişti de care dispune planeta în clipa de faţă. Mi-e greu pentru că am fost pus în faţa unui album de la care nici autorul său nu a ştiut ce vrea. Şi pe care l-a cântat şi aşa cum l-a cântat.

Bun. Să explicăm cine este Joe Stump.

În primul rând, chitaristul american are aplecări îngrijorătoare către metalul neo-clasic, adică ăla pe care cunoscătorii de muzică ştiu că-l practică un alt nene nebun, pe numele său Yngwye Malmsteen. Spun îngrijorătoare, pentru că ceea ce se aude de la Stump este uneori atât de apropiat de Malmsteen încât te întrebi de ce naiba a făcut zeul muzicii greşeala de a-i plasa pe ăştia doi în aceleaşi timpuri.

În al doilea rând, chitaristul american este shredder. Ba, ceva mai mult: este shredder profesionist, considerat cam al şaselea în topul celor mai rapizi dintre ei, top în fruntea căruia ştiu că stătea de ani buni o altă curiozitate a chitării, Michael Angelo Batio, deşi ăla nu se prea considera shredder. Bine, ăla nu prea se considera nimic, iar dacă ne uităm atent la el, nu suntem siguri că am putea să-l considerăm nici noi ceva.

Ei, ce iese din acest “Virtuosic vendetta” este o combinaţie între cele două emisfere muzicale de care dispune. Numai că discutăm de o combinaţie instabilă, pentru că Joe Stump nu prea pare că ar vrea să se decidă vizavi de ceea ce doreşte să interpreteze. Piesele alternează o atmosferă dezolantă care strică tehnicitatea deosebită cu care este înzestrat, iar ideea de a turna în aceeaşi melodie şi una şi alta nu ţine în cazul său, pentru că nici nu cred că şi-a dorit asta. Aşa că avem Malmsteen-viteză, sau neo-shredding, dacă vă spune ceva asta.

Ceea ce-i reproşez lui Stump este indolenţa şi sictirul cu care ne tratează. Pentru că asta face. Interpretează în sictir. E un fel de Ciutacu şi parcă îl şi aud spunând “ştiu că sunt foarte bun, îmi place că ştiţi şi voi asta, aşa că de ce să mă mai chinui, luaţi de aici şi mucles”. Stump nu insistă pe nimic. Cred că a înregistrat albumul între două cafele cu prietenii, de la care mi-e clar că s-a simţit prost că este deranjat. Un fel de a venit, a înregistrat, a plecat şi pe copertă o să scrie Joe Stump. Cumpăraţi nene, că e bun!

Nu ştiu cui îi este dedicată răzbunarea asta virtuozică a lui Joe Stump. Ceea ce ştiu este că o putea pregăti mult mai bine, pentru că avea de unde. Ba chiar aş spune că dacă se concentra puţin şi depăşea stadiul ăla de indolenţă sinistră în care se complace, am fi avut parte de un album din genul celor pe care le avem mereu la noi.

La sfârşit mai pot spune un singur lucru, care mi-e clar că o să vă pară ciudat: dacă prindeţi albumul, puneţi mâna şi ascultaţi-l. Aşa cum este el, e dat dracului…

Blackie Lawless. Check.
Heavy-metal. Check.
WASP. Check.
Hmmm. Să vină concertul.

“Babylon”, adică albumul din acest an al celor de la WASP nu este cu nimic deosebit faţă de altele. Nu ajunge nici măcar la un sfert din ceea ce Blackie a dezlănţuit pe “The Crimson Idol”, album care probabil că va rămâne în istoria trupei ca fiind cel mai bun, realizat într-un moment de inspiraţie divină a lui Blackie Lawless. Nu este nici “Kill!Fuck!Die!”, adică acel album pe care şi-au dorit să demonstreze că pot cânta industrial şi că pot face asta foarte prost. Nu.
“Babylon” este ceea ce ne oferă de fiecare dată WASP, ceea ce de altfel aşteptăm la fiecare anunţ de apariţie pe piaţă. Heavy-metal aşa cum îl ştim de la “Animal” încoace, vocea cumva angoasată a lui Blackie, secţia ritmică ducând greul în trupă şi refrenele uşor de reţinut. Ba, pentru a ne asigura că nimic nu s-a schimbat, WASP a pregătit şi o tâmpenie de piesă, şi anume “Promised Land”, una care a fost scrisă cândva de Chuck Berry, asta dacă nu mă înşeală pe mine memoria. Că tot am ajuns aici, să spun că albumul conţine şi o preluare a piesei “Burn”, aparţinând celor de la Deep Purple.
Normal, este prezentă şi o piesă care să aducă a “The Crimson Idol”, şi aceasta se cheamă “Into the fire”, o mică bijuterie care-mi place la nebunie.

Să spun şi că se vede faptul că Blackie nu mai este chiar ce era, dar vă pot asigura că atât cât este devine suficient pentru orice piesă pe care se apucă să o cânte.

Una peste alta, aş spune că sunt mulţumit de ceea ce am ascultat şi că ideea de a merge la concertul de la Bucureşti din noiembrie nu este deloc rea, mai ales că acesta va fi unul de promovare al albumului. Album pe care vă recomand să-l ascultaţi, pentru că merită.

Axxis ar fi o trupă de power, germană, fondată pe undeva prin 1988. Marea lor calitate este reprezentată de solistul vocal Bernhard Weiß, adică exact acel personaj care-i scoate şi de data aceasta din belele.

“Utopia” nu este nici mai bun, dar nici mai slab decât albumele anterioare ale formaţiei. Ceea ce mă dezamăgeşte, cumva, pentru că din 2007 au avut timp să pună pe picioare ceva mai bun decât atât. Dar, na, atât s-a putut, şi Axxis devine şi ea o formaţie care a ales să rămână exact pe segmentul pe care-l cunoaşte cel mai bine, oferindu-ne din când în când siguranţa faptului că mai ştiu să facă “aia”.

Şi de data asta avem de-a face cu aceleaşi ingrediente propuse de fiecare dată. O viteză de execuţie uneori nebună, arhitecturi muzicale legate între ele, prezenţa unor porţiuni de cor, mai mult sau mai puţin inspirate, şi muzicalitate, foarte multă muzialitate. Aş spune că acest album este unul destinat tuturor, poate comercial, pentru că poate fi ascultat cu plăcere chiar şi de către cei care nu au legături deosebit de strânse cu muzica rock.

Peste toate acestea stă Bernhard Weiß, omul a cărui voce nu cred că mai este de auzit la vreo altă formaţie. Ştiind că este omul de care se leagă toate aspiraţiile celor de la Axxis, Bernhard nu dezamăgeşte şi devine ba vocalul în forţă, necesar unei formaţii de power, ba solistul plin de căldură, chemat să trimită o baladă drept în sufletul ascultătorului. Practic, dacă ar fi să recomand “Utopia” pentru ceva, aş face-o din tot sufletul pentru modul în care frontman-ul germanilor salvează un album deloc deosebit, care mai poate fi regăsit de multe ori în muzica de gen.

Dacă aveţi vreodată ocazia, ascultaţi acest produs al celor de la Axxis. Vă va binedispune şi sunt sigur că veţi găsi pe el piese ce vă vor deveni imediat dragi.

În 2007, când a apărut “Domino effect”, mi-am spus că elveţienii de la Gotthard nu vor reuşi vreodată ceva mai bun decât atât. Albumul suna al naibii de bine, pe fiecare piesă se auzea un chef de cântat monstruos, iar arhitectura era impecabilă. Timpul a trecut, iar 2009 aduce un nou album, “Need to believe”.

Momentele când poţi ridica ceva în slăvi sunt rare în muzica rock, asta şi pentru că trupele vechi au cam obosit, iar cele noi nu au cum să iasă din oaza de suficienţă în care sunt închise. Ei bine, acesta este un astfel de moment.

De la prima la ultima piesă, albumul este “killer”. Nu există nimic care să te poată dezamăgi. Vocea lui Steve Lee este fantastică şi se vede că a învăţat enorm de la zeul său, David Coverdale. Steve face absolut ce vrea. Urlă, mângâie, te ridică de pe scaun, te face să vrei mai mult în finalul pieselor.

Gotthard nu face nici o concesie nici în clipa când vine vorba de muzică. Leo Leoni (chitară), Freddy Scherer (chitară), Marc Lynn (bass) şi Hena Habegger (tobe) dezlănţuiesc iadul ori de câte ori au ocazia şi nu pare să conteze că este vorba de o piesă ritmată sau de ceea ce Gotthard denumeşte “balade”. Totul este extrem de bine pus la punct, atât tehnic, unde mi-e clar că oamenii aceştia nu mai au necunoscute, cât şi din punct de vedere al urechilor, care se vor lăsa rapid impresionate şi vor cere ca unele piese să fie ascultate, imediat, şi a doua oară.

Am ascultat de trei ori albumul şi de vreo 10 ori unele piese, pentru a mă dumiri că nu greşesc. Ei bine, nu greşesc. “Need to believe” este o bijuterie de album într-o lume scăpată de calitate, este modul elveţienilor de a spune că au primit, de-a lungul anilor, prea puţin pentru cât de imenşi sunt, este un exemplu de formaţie care ştie că nu trebuie să ofere nici o concesie portativului, este corectitudinea unui hard-rock sănătos, melodic, pur, pe laocuri dur, pe alocuri melancolic, este un prim pas către albume bune, dacă şi celelalte formaţii vor înţelege că se poate, dacă se vrea.

“Need to believe” este ceva ce nu trebuie să lipsească din colecţia muzicală a oricărui om care vrea nu doar să asculte muzică, ci să se bucure de existenţa ei.

Nici nu am apucat bine să ascult noile Sonata Arctica, Europe şi Megadeth, că s-au şi prezentat la apel noile Gotthard şi Mark Knopfler.

Asta înseamnă că iau player-ul la mine de acum. Dar şi că veţi avea parte de recenzii.

Porniţi ca trupă rock creştină (vai, să mor…), Stryper s-au identificat la un moment dat cu glam-ul. Nu au fost niciodată în vârf, pentru că până acolo aveau nevoie de talent imens şi aş spune că asta le-a lipsit, dar s-au făcut suficient de cunoscuţi pentru ca lumea să-şi mai aducă, din când în când, aminte de ei. Mai ales când ies la iveală cu un nou album.

“Murder by case” este unul dintre albumele care te fac să te bucuri că anumite lucruri nu se schimbă. Michael Sweet, Oz Fox, Robert Sweet şi Tim Gaines se simt al naibii de bine cu ceea ce fac, adică o combinaţie între hard-rock şi heavy-metal, plăcută urechii, dar fără valenţe de genialitate. Albumul este unul care curge aşa cum trebuie să curgă un astfel de produs, totul este la locul lui, solo-urile au vână, tobele se descurcă de minune, basul se aude şi el când este cazul, iar vocea, deşi se vede clar că nu mai este ce era pe vremuri, se descurcă prin prisma experienţei de care dispune cel care o mânuieşte. Astfel că nu urcă decât în clipele în care este cazul, şi pleacă dintr-o octavă mai jos decât ne-a obişnuit pe vremuri, ca să mai aibă unde ajunge. Şi ajunge.

Pe ansamblu, mi-a plăcut noul Stryper şi aş spune că vă va plăcea şi vouă, chiar dacă este un album de voie bună şi atât. Până una-alta, ascultăm muzică de plăcere şi acest album este unul plăcut, atât în amintirea vremurilor de aur, cât şi privind la cum se face muzica în ziua de azi. Fără să strălucească, “Murder by case” este o închegare de sunete care vorbesc despre plăcerea de a cânta, oricum ar ieşi cântarea aia.

Aşa că, dacă puneţi mâna pe el, nu vă feriţi să-l ascultaţi.

Pentru exemplificare, aveţi pagina MySpace a trupei, de pe care vă sugerez să ascultaţi piesa care dă şi titlul albumului, din punctul meu de vedere ea fiind şi cea mai bună de pe disc.