Cronică: Freedom Call – “Legend of the Shadowking” (2010)

În primul rând, cum ştiţi deja de la Bogdan, eu sunt un ascultător de power. Mă rog, printre altele intră şi power, dar să spunem că na, sunt cât de cât pus la punct pe parcela asta. Aşa că în clipa în care mi-am urcat noul Freedom Call pe player, mi-am spus că trebuie să mă pregătesc de un drum aparte către serviciu. A fost aparte, în sensul în care se circula extrem de greu prin zăpadă.

Ei bine, cele 14 piese mi-au produs prima dezamăgire muzicală pe anul acesta (a doua e legată tot de o trupă de power, dar de aceea discutăm ceva mai încolo). Un album care le repetă pe celelalte. O piesă la fel cu celelalte. O să fac din nou gluma aceea perversă, dar altă şansă nu am, spunând că dacă nu exista pauză între piese aş fi avut senzaţia că am apăsat touch-ul de repeat şi a rămas aşa.

Ceea ce este mai grav e faptul că nu am detectat nici măcar cea mai mică urmă de nou. De improvizaţie. De atracţie. Nu. Albumul curge în stilul unui râu de munte, ceea ce înseamnă că se duce în jos. Pentru că eşti capabil să suporţi o piesă. Două. Trei, hai patru. Dar de la a cincea apar întrebările referitoare la “ce p*** mea fac ăştia aici, totuşi?”. Ei bine, fac un album pe care fanii îl cumpără. Nu trebuie să ne mire, acum două zile am auzit că şi Corina Chiriac ar avea în planuri un nou material discografic. Înc-o dată, iarăşi plouă, tot maşina 79…şi continuăm.

Freedom Call nu cred că a avut vreo clipă în intenţie de a face altceva în afara dorinţei de a ieşi pe piaţă şi de a mai lua un ban. Au pus pe picioare aceleaşi teme, aceleaşi solo-uri, aceleaşi arhitecturi, aceleaşi versuri cu care ne-au obişnuit de la primul lor album, s-au şters la gură după ce au terminat de înregistrat masacrul muzical şi au spus “da frate, suntem kewl, avem album”.

Ei îl au. Ceea ce vă recomand este să nu faceţi şi voi acelaşi lucru, muzica este al naibii de frumoasă fără Freedom Call.