Prima dată când am ascultat Spock’s Beard m-a durut capul aproximativ o săptămână. Cred că era și prima oară când făceam cunoștință cu genul, eu, cel sosit de prin cotloanele nenumăratelor trupe care se terminau în sufixul “ation”. Sosisem acasă cu albumul, cineva mi-l recomandase extrem de călduros și, când am pus mâna pe el, în loc de riff-uri devastatoare, solo-uri rapide și piese de traforaj viteză, am avut parte de una dintre cele mai umilitoare experiențe din viața mea de ascultător de muzică: nu am înțeles nimic din ceea ce făceau nenea ăia acolo, pe bandă.
“Octane” se cheamă așa cum se cheamă probabil datorită faptului că este al optulea album al formației. Bine, lucrurile se pot duce mai departe și hai să zicem că de fapt denumirea vine de la cifra octanică existentă în acest produs discografic, una deosebit de ridicată din punct de vedere al calității.
Albumul este unul pe care, cu mâna pe inimă, îl recomand celor care doresc să se lase de muzică. Când vezi cât de lin se trece dintr-o stare în alta, ce legături pot fi inventate între diferite părți ale unei piese sau cum curg la un loc, pe post de șuvoi de lavă, atâtea lucruri diferite puse la un loc, te duci frumos în colțul tău, iei scula pe care o chinui degeaba și evaluezi o viitoare carieră. Pentru că nu numai Dream Theater este alcătuită din muzicieni perfecți, ci și Spock’s Beard.
“Octane” are de toate. Are ani vechi, are progresiv, are agresiv, are melodicitate, are tupeu. Mai presus de toate are un liant tehnic fenomenal în sensul în care nici unul dintre membrii trupei nu pare a-și dori să fie mai prejos decât celălalt. Unde se ajunge din asta e simplu, la o bijuterie muzicală care nu trebuie să fie ratată. Mă rog, pentru a prinde cu totul esența albumului mai este nevoie și de dispoziție, ăsta nefiind genul de album pe care-l asculți în căști când te duci să iei o shaworma din Plaza. Și nici ăla cu care să vă impresionați vecinii.
Un album pe care-l recomand din tot sufletul, fericit că pot face asta, mai ales că anul 2009 a fost unul plin de deziluzii muzicale pentru mine. Hai, fugiți de faceți rost de el, și dați play…
February 2nd, 2010 at 09:36
Am fugit bine si am “cumparat” toata discografia baietilor si o sa incep exact cu albumul asta. Comparatia dpdv al virtuozitatii cu DT m-a facut foarte curios :)
February 2nd, 2010 at 09:37
@Buga – He, he, cred că uneori ai să poţi spune că urcă şi mai sus de atât. Au clipe când zici că nu sunt de pe planeta asta.
February 2nd, 2010 at 18:09
Tocmai am terminat o auditie cap-coada (cu unele piese de mai multe ori) a editiei speciale a albumului. Au fost putin peste 2 ore in care n-am facut nimic altceva decat sa ma minunez de cat de buni sunt baietii astia. Compozitional si tehnic este un album imbecabil, iar inlantuirea pieselor este de o naturalete uluitoare, asa cum ai spus si tu. Ca sa gasesc nod in papura, trebuie sa spun ca am fost usor dezamagit de versuri pe alocuri, dar nu-i nimic, albumul are din plin cu ce sa compenseze. O sa-l mai ascult de cateva ori, sigur mai are destule lucruri de dezvaluit.
PS: Cele scrise mai sus vin dupa o zi in care am ascultat de vreo 4-5 ori “Images and Words”, albumul meu preferat de la DT.
February 2nd, 2010 at 22:11
@Buga – Mă bucur mult că ți-am oferit un punct suplimentar ca să te poți bucura, să știi :)
February 3rd, 2010 at 13:18
Mii de multumiri si astfel de sugestii sunt oricand binevenite ;)
February 3rd, 2010 at 13:20
@Buga – Sunt sigur că am mai avut şi că vom mai avea :)
February 3rd, 2010 at 14:40
Iar comentez :( Octane e din 2005 (sper). Mie imi placeau si vremurile cu Neal Morse, care nu e perfect la nimic, dar e bun la toate. Si compune excelent (vezi albumele lui solo, nu neaparat cele crestine).
February 3rd, 2010 at 15:38
@Vicus – Corect, “Octane” este din 2005, am trecut eu greşit. În draft am un 5 la sfârşit. Mi-asum greşeala.
April 20th, 2010 at 15:34
Salut !!
In sfarsit a venit si randul acestei trupe la “descantat”.E una din preferatele mele;ai sa va povestesc o impresie de Spock´s Live.
Am fost acum cativa ani la un gig Spock´s Beard in Germania.O locatie extrem de originala.Intr-o fosta statie de metrou transformata in sala de concerte.Desi erau betoane peste tot nu stiu ce si cum au facut cei ce au transformat lucrarea dar s-a auzit bestial,o calitate excelenta a sunetului.
Trupa in mare forma – desi nu stiu daca au fost mai mult de 100 de oameni ( a fost ceva de genul private gig-atmosfera de familie); au cantat cu o verva de parca s-ar fi aflat intr-un stadion cu zeci de mii de spectatori.
In mare parte gig-ul a cuprins material de pe albumul SB-2006.(On a Perfect day live….mmmmm….) Nick de Virgilio cu toate ca a avut destul de des nevoie de astm-spray s-a intrecut pe sine insusi.Insa cel mai tare membru al trupei a fost organistul Ryo Okumoto.Un profesionist de exceptie.Canta la 3-4 keyboards simultan,cind cu dreapta cind cu stanga cind cu amandoua ,nici nu stiai care din keyboards produce sunetul.Asa ceva nu am vazut in viata mea.
Pacat ca o astfel de trupa nu cred ca va veni vreodata in RO .
Spock´s IT !!!
April 20th, 2010 at 15:35
@Romarillos – De unde ştii că nu vor veni? În rest, ai prins un concert fantastic, bucură-te că ai avut şansa asta :)