Ei, ei, ei, nu săriţi încă în aer, că mai este de aşteptat. Dar primul pas se face.

Jon Oliva, Zak Stevens şi Chris Caffery vor apărea alături pe piesa “Claws”, fără însă a se folosi de numele Savatage. Piesa va face parte din ceea ce poartă numele de Serenity CD, şi acesta va sosi de la Rockstar Superstar Project. CD-ul este destinat celor care fac abuz de alcool şi droguri, fiind primul recomandat de Certified Alcohol and Drug Counselors.

Nici nu se putea loc mai bun, nu?

De aici aştept ceea ce aştept de ani de zile. Un ultim album şi un ultim turneu, cât Jon Oliva mai poate rezista la aşa ceva.

Steaua a salvat din nou imaginea fotbalului românesc, descurcându-se la Zurich în faţa unei echipe cu care nu trebuia să aibă emoţii. Asta este.

Cred că reuşita spune totul, pentru că este a nu mai ştiu câta oară când calificarea şi bucuria pentru sportul românesc vin de la aceeaşi şi aceeaşi echipă. Hai, înainte, că sunt multe de făcut.

PS – Grupa CFR-ului este infernală, deşi nu atât de infernală ca aia pe care le-am dorit-o eu, cu Manchester, Real Madrid şi Schalke. Ei, lasă, cu Roma, Bayern şi Basel nu va fi deloc uşor, mai ales că de data asta Mureşan nu are cum să mai cumpere meciurile. Teoretic, aş spune că echipa maghiarilor va aduna un punct, cel mai probabil dintr-un egal la Cluj, cu Basel. După care, la Cluj nu va mai concerta Iron Maiden, ci Albano Carrisi.

Da, da! Sâmbătă este deschiderea, intrarea costă între 50 şi 150 lei, consumaţia nu mă întrebaţi, cred că este după voia fiecăruia.

Hai, aştept un comunicat de la Biserica Ortodoxă Română, unul legat de sfânta taină a căsătoriei şi de satanismul zilelor de azi. Poate-l ataşează la declaraţiile de venit…

Recunosc, după ce mai-marii blogosferei au masacrat filmul din punctul de vedere al unor specialişti în măscăreală jenantă prin producţiile de aceeaşi speţă a celor de la Happy Fish, am fost mai mult decât curios să văd pelicula lui Corneliu Porumboiu. Prilejul a sosit de la HBO, pe 23 august 2010. Bani pe filmele româneşti eu nu arunc la cinematograf.

Poliţistul cu mustrări de conştiinţă a fost primul lucru care mi-a sărit în ochi, mai ales când vine vorba de droguri, fie ele mai uşoare sau nu. Ştiu din proprie experienţă că, pentru a realiza cincinalul, javrele de prin secţii nu au nici un fel de scrupul în a-l transforma pe un consumator în dealer. Da, da. De ce să nu raportezi că ai mai curăţat străzile de ei, mai ales dacă este vorba de un fraier care uneori nu mai are nici forţa să se semneze? Aşa că teza aceluia care vrea să se asigure că nu trimite la răcoare o persoană nevinovată este aproape falsă. S-or mai fi schimbat lucrurile între timp, dar daţi-mi voie să mă îndoiesc de asta.

Din nefericire, deşi ideea nu era rea în ciuda imperfecţiunilor ei din realitate, s-a întâmplat ce se întâmplă de fiecare dată cu filmele româneşti. A fost masacrată.

Nu am înţeles sub nici o formă de ce am fost nevoit să stau câte 10-15 minute să văd cum Dragoş Bucur pândeşte, Dragoş Bucur se întoarce de la pândă sau, şi asta a fost cea mai grea parte, Dragoş Bucur mănâncă. Apropos de asta, un mic intermezzo. Într-una din scenele în care e vorba de haleu la domiciliu, nefericita soţie a poliţistului ascultă o piesă a Mirabelei Dauer, şi o ascultă de trei ori la rând. Am schimbat canalul, înţelegeţi, m-a secat pe suflet! Pe această cale vreau să le adresez doamnelor Mirabela Dauer, Eva Kiss, Angela Similea, Angela Ciochină şi Marian Nistor că mă cac pe muzica lor cu care mi-au distrus auzul în copilărie. Aşa.

Continuăm.

Filmul decurge astfel într-o plictiseală atroce. Nu te mai ridică din starea asta nici străzile oraşului, Vaslui cred, triste şi la fel de cenuşii ca locuitorii, şi nici măcar magazinul în care vânzătoarea ţine hârtia igienică de o calitatea îndoielnică deasupra lăzilor de pâine. O fi un obicei local, nu mă bag. Aşa că dormi. Şi dormi. Şi dormi, aşteptând să se întâmple ceva. Nu sunt sigur că asta era cheia în care să se ducă pelicula, deşi nici poliţistul mustrat de conştiinţă şi trăgând la măsea nu era o variantă.

Ei bine, filmul are şi o salvare. Aceasta vine de la discuţia dintre Dragoş Bucur, colegul său de birou şi şeful secţiei (doamne, cum putea să arate şi secţia aia!!!), şef interpretat MAGISTRAL de Vlad Ivanov. M-am trezit instant şi am asistat la unul dintre cele mai mişto dialoguri existente în filmele româneşti post-decembriste, dialog care a combinat brutalitatea în gândire a lui Bucur, primaritatea colegului său şi fina superioritate intelectuală a lui Vlad Ivanov. Sunt 20 de minute de geniu, 20 de minute care aduc acel lucru pe care-l cauţi în orice film: substanţă.

Aşadar, “Poliţist, adjectiv” este o peliculă slabă, extrem de slabă, plictisitoare şi care nu reuşeşte nici măcar să ţină treaz cinefilul. Dar ultimele 20 de minute…

Le puteţi vedea mai jos, de altfel, în două părţi.

Nu aş recomanda vizionarea. Nu am de ce să fac asta.

IMDB

August 26th, 2010  

Tags: 2009, adjectiv, cristian porumboiu, cronica de film, dragoş bucur, film românesc, poliţist, vlad ivanov

Când spuneam că ţara asta nu are nevoie de oameni care gândesc, ci doar de executanţi numai buni pentru javre ca Băsescu, Udrea şi Boc, îmi sărea lumea în cap şi-mi spunea că elitele au locul lor.

Iată că azi a apărut primul din ele: la coadă la plătit taxele, ca să vadă cine este şeful şi cam cât de mult îi apreciază el.

Războiul împotriva elitelor este pe rol, pentru că pot trezi cetăţeanul.

Berceniul este tare contrastant.

Pe Bd. Alex Obregia mai este cum mai este, ai putea spune că e chiar un fel de centru cultural pentru persoanele din zonă. Ah, am văzut un restauramt, se cheamă “Calabria”, specific italienesc, pizzerie, alea-alea, în care este rezident…Georgel de la Ştefăneşti. Pula mea. Mai departe, pe Turnu Măgurele, lucrurile încep să distorsioneze. Spaţiile aranjate contrastează cu cele lăsate în paragină, iar blocurile înalte, confort 2, sunt bomboana pe coliva unei zone clar triste. Dreapta, pe Reşiţa, Dumnezeule, e ca în 2000, când mă duceam zilnic la Laboratorul de Sănătate Mentală al Sectorului 4, acolo unde erau trataţi dependenţii de droguri cu metadonă. O zonă care a fost părăsită de primar, de administraţia locală, după ce şi-or fi dat seama că nici Dumnezeu nu mai are speranţe de acolo. Nu ştiu ce şanse au oamenii din zona aceea, dar dacă este să ne luăm după faptul că devii locul în care trăieşti, e jale. Din loc în loc, o maşină de fiţe, cu un ţigan de gâtul căruia atârnă talanga vacii. Ştii din ce a câştigat sumele acelea. Din nefericire, nici el nu mai poate părăsi zona, a el ei până când va muri, mai mult sau mai puţin violent. Şi ce mizerie în Piaţa Reşiţa, şi ce blocuri de patru etaje, de nu ştii dacă sunt case sau lagăre de concentrare…

Întoarcere pe Izvorul Rece şi Niţu Vasile, unde lucrurile revin încet la normal, iar atmosfera se mai înviorează, în ciuda gropilor din asfalt.

Vieţi, printre toate acestea.

Şi roţile noastre, care le lasă pe toate în urmă.

Tot ce am scris mai bun este situat la categoria APARTE.

Tot ceea ce a scris echipa Rock Talk, mă refer la materiale personale, se găseşte la ROCK TALK TEAM.

Tot ce este cronică (muzică, concerte, film) sau interviu se regăseşte la categoria CRONICI ŞI INTERVIURI.

Restul de lucruri sosite de pe bogdan.demaio.info sunt de găsit la UNA, ALTA.

Vă descurcaţi, nu-i aşa?

LATER EDIT – Cum unele dintre postările extrem de vechi, mai ales cele prezente la secţiunea APARTE, au rămas fără comentarii de la importul din Blogspot de acum vreun an şi ceva, în măsura timpului disponibil am să le iau la mână, urmând să completez acest lucru.

Probabil că toată lumea ştie despre ce este vorba în “Let’s Do It, Romania“. Într-o iniţiativă frumoasă, voluntarii de acolo doresc să cureţe ţara de gunoaie într-o singură zi, 25 septembrie 2010. Modelul este preluat de afară. Îi apreciez pe cei care doresc să facă asta, şi printre care se regăsesc şi buni prieteni de-ai mei, cum ar fi Petru de la UmbluLiber.

Dar…

Nu cred că trebuie să discutăm despre ceea ce lasă omul în urma sa. Ştim cu toţii cum arată o zonă neîngrijită sau, şi mai rău, una în care se opresc turiştii pentru mici şi bere. Pe scurt, sunt numai bune de realizat filme post-apocaliptice.

Să punem însă problema altfel, urmând să mă concetrez pe două puncte care mi se par vulnerabile.

Prima ar fi aceea a cetăţeanului plătitor de taxe, cu două direcţii.

Prima direcţie. Taxele sunt plătite, normal, inclusiv pentru ecologizare. Ei, ceea ce face LDIR este să-şi bată joc de ele. Autorităţile o vor lăsa mai moale (nu că ar fi făcut ceva până acum…) ştiind că pe lumea asta mai există “fraieri” care le fac treaba, în timp ce autorii de picnicuri nu vor avea nici o jenă să facă exact cum au făcut până acum, din aceleaşi motive, pentru că există cineva care urmează să strângă după ei, sub o formă sau alta. Activitatea asta de pe 25 septembrie 2010 nu are nici un fel de formă educativă, ci doar una care să rezolve în parte (şi, mă rog, în anumite forme…) problemele ecologice prin care trec la ora actuală unele dintre zonele ţării. Ea nu aduce sub nici o formă conştientizarea gestului negativ, dar pregăteşte într-un hei-rup de tip Bumbeşti-Livezeni drumul pentru exonerarea definitivă de orice atitudine responsabilă.

Direcţia a doua este ceva mai gravă şi mă face să stau serios pe gânduri. Este aceea că nu văd de ce aş face gratuit un lucru pentru care plătesc să fie făcut de către instituţiile statului acreditate în acest sens. Da, OK, mi-e silă de mizerie, de flegmele de pe jos, de imaginile de groază de prin poieniţe sau de porcăriile încinse uneori chiar pe nisipul de pe plajă şi sunt de acord cu asta. Dar nu înţeleg să renunţ la dreptul meu de a pune instituţiile statului să-şi facă treaba, de vreme ce pentru asta mi se iau bani din buzunar. Nu văd de ce m-aş duce să fac voluntar un lucru pentru care nu eu sunt responsabil. Am văzut prin parcurile bucureştene patrule de cai în urma cărora merge un stimat domn, pe bicicletă şi cu căldarea în mână, pentru a aduna ce lasă frumoasele animale în urmă. Cam aşa îi văd şi pe cei de la LDIR, numai că mult mai inutil. Să mă duc să strâng după Gheorghe, care s-a răhăţit în poieniţă, de la micii stricaţi? Nu merci, pana mea, angajaţi un au-pair care a mai lucrat cu bătrâni în Anglia sau Italia, deşi o să dea cu flit din motive de salariu…

Al doilea punct este legat de faptul că nu, nu curăţenia este soluţia. Nu. Este nevoie de acţiuni în ideea în care legile existente în materie să fie aplicate aşa cum trebuie, nu să fie lăsate în plata domnului. Aici trebuie făcute presiuni. Şi mai este nevoie şi de susţinerea proiectelor de lege care aduc un plus în materie, legi care sunt elaborate tot de către ONG-uri cu grijă de mediu. Un exemplu ar fi Legea Picnicului, a celor de la Asociaţia Green Revolution, lege care, adoptată şi APLICATĂ, ar limita la maximum demenţele care se întâmplă mai peste tot, cel puţin în ceea ce priveşte picnicurile. Şi mai sunt, totul este să cauţi şi să te informezi. Aici trebuie să se concentreze activitatea, în forţarea autorităţilor să devină conştiente şi să treacă la aplicarea legilor pe care, trebuie spus că poate nu se înţelege, le au la îndemână.

Lucrurile acestea nu se vor rezolva niciodată cu o acţiune copiată de la alţii, alţii mult mai civilizaţi şi cu dotarea intelectuală necesară pentru a înţelege ceva dintr-o astfel de iniţiativă. Lucrurile se vor schimba cu biciul în mână, recte cu amenzile pentru încălcarea legii şi cu eventuale condamnări la muncă în folosul comunităţii. O astfel de iniţiativă este luată de români drept o prostie şi chiar este una. Imensă.

Mai ales pentru că-l coboară pe cetăţeanul normal şi cu grijă de mediu la rang inferior faţă de ceilalţi. Dar, la lipsa de coloană vertebrală pe care o are ţara asta, nimic nu mă mai poate mira.

Let’s Blow It, Romania. Sportul cu bâta-n baltă devine naţional.