Suntem ţara în care un idol, Ovidiu Ioncu Kempes,  şi-a părăsit fanii faţă de care se simţea legat ombilical pentru a merge să devină tâmplar la Antipozi.

Suntem ţara în care AG Weinberger era un fel de nimeni, până când nu a plecat de aici pentru a ajunge să cânte cu Di Meola şi să fie lăudat de BB King. Da, de BB King!

Suntem ţara care mai degrabă i-a abandonat francezilor pe Brâncuşi, Cioran şi Ionescu. Azi, francezii au un muzeu dedicat sculptorului, în timp ce pe noi ne doare în cur de lucrările lui de la Târgu-Jiu. Azi, francezii nu concep să rostească “Ionescu” şi acceptă cu greu că acesta ar avea origini româneşti.

Suntem ţara în care Herta Muller a devenit deodată ŞI româncă după ce a primit premiul Nobel pentru literatură. A fost interesantă câteva zile, până când Bote a fost “surprins” în pădure, cu Bianca (e un exemplu…).

Suntem ţara care pune ca ministru persoane departe de a fi pregătite pentru această postură, sau persoane care au mai fost miniştri şi şi-au dovedit totala incapacitate.

Suntem ţara în care jelim la ore de maximă audienţă morţi cărora nici propria lor fotografie nu ştim să le-o punem în spatele lumânării.

Mi-e scârbă de ţara asta. Mi-e şi mi se face din ce în ce mai multă scârbă.

Iar acum, vă aştept cu cărămida naţionalismului, ca să mă cac pe mine de râs. Vă rog frumos să mă întindeţi pe cruce, să-mi bateţi în vene cuiele oprobriului public, să-mi amintiţi cum m-a crescut şi educat ţara, şi să mă flegmaţi în piaţa publică după ce aţi mâncat ultimele 200 de grame de Fornetti pe care vi le permiteţi.

După ce am să încep să agonizez, am să vă rog un singur lucru înainte de lovitura finală.

Chemaţi-o pe Brigitte Bardot să-mi facă o muie cu limbă de moarte.

Pentru ţara mea, n-am să fiu vreodată altceva decât un câine care încurcă lucrurile.

Supernal Endgame, trupa despre care a scris Andy ieri, mi-a adus aminte de un album foarte drag mie. Nu ştiu care o fi motivul, dar acolo m-a dus cu mintea. Chestia interesantă este că, la ce muzicieni sunt pe proiectul despre care vă povestesc, eu zic că ar trebui ca multă lume să ştie de el. Cu toate acestea, eu chiar nu auzisem de el până mi-a pus câteva piese prietenul Marius, acum câţiva ani. Mi-a plăcut foarte mult ce am auzit din prima, i-am cerut să îmi dea şi mie albumul şi am încercat să îl mai fac cunoscut câtorva ascultători de muzică de calitate de-a lungul timpului. Mie oricum îmi e foarte la inimă şi acum.

Şi pentru că m-am justificat destul, să vă spun şi despre ce este vorba. E un proiect care se cheamă Man Doki: Soulmates. Iniţiatorul său se numeşte Leslie Mandoki şi este un domn producător foarte respectat în Germania (şi în cam întreaga lume, dacă te uiţi ce prieteni are…). De naţionalitate este maghiar şi este baterist şi percuţionist (cu studii). A făcut carieră mai ales ca producător, lucrând, printre alţii, cu Phil Collins şi Joshua Kadison.

Soulmates este un proiect al său, având ca invitaţi unii dintre cei mai serioşi muzicieni pe care i-ai putea aduce pe un asemenea proiect. Şi vorbim de nume ca Al Di Meola, Steve Lukather şi Bobby Kimbal din Toto, Ian Anderson, Mike Stern, Peter Maffay, Victor Bailey sau Jack Bruce (în ordine aleatorie, bineînţeles). Ei bine, toţi oamenii aştia au contribuit la discul acesta splendid, Steve Lukather spunând chiar că acestea au fost cele mai bune piese pe care le-a înregistrat vreodată. Piesa pe care o propun azi se numeşte “Look Up To The Sky” şi pe ea îi puteţi asculta pe domnii mai sus menţionaţi. Şi dacă aţi crezut că se descurcă bine fiecare de unul singur, să vedeţi doar de ce sunt în stare dacă îi pui la un loc…

Din câte am priceput, există şi un album nou cu Man Doki, scos anul trecut. Nu am pus încă mâna pe el, dar dacă îl aveţi sau aveţi cum să faceţi rost, daţi un semn şi vă voi fi recunoscător.