Rhapsody of Fire au fost una din trupele pe care le-am ascultat intotdeauna cu placere. Fie ca asta s-a intamplat fiindca au avut aproape intotdeauna albume bune, fie pentru ca eu sunt mai cu pitici pe cap asa, si imi plac nebuniile cu sabii, dragoni si-alte chestii d-astea (hmhm, Manowar), nu stiu exact. Cert e ca Rhapsody au aprins intotdeauna un beculet in partea muzicala a creierului Valkiriei aici de fata.
De ascultat am ascultat tot ce-am prins, inclusiv excelenta trilogie de albume solo ale lui Luca Turilli. Si, cum era si normal, de cum am auzit de noul album, beculetele au inceput sa-mi fileze. Undeva pe la inceputul lui martie, baietii au dat, sa se bucure tot fanu’, o piesa spre ascultare. Nu zic acum ca Sea of Fate, piesa cu pricina, a sunat rau. Doar ca… a sunat la fel ca inca alte cateva zeci de piese de-ale lor. Ei, in fine, am zis, cine stie, albumul o fi mai bun.
Si asa a venit ziua in care Valkiria a primit The Frozen Tears of Angels, si i-a dat play. Din pacate insa, albumul a confirmat ceea ce free-download-ul prevestise. Si anume ca, de vreo cateva albume incoace, baietii astia, care la un moment dat imi erau dragi foc, au stagnat din punct de vedere muzical.
Albumul se deschide cu Dark Frozen World, o piesa de aproximativ doua minute care nu e rea, dar suna a o combinatie intre Fantoma de la Opera si Hans Zimmer, cu corul care a cantat in ultimul timp cu Therion la voci. Nu ar fi nimic rau in asta daca n-ar fi fost vorba despre Rhapsody, care, in opinia mea, pot face mult mai bine de asa.
Trecand peste Sea of Fate, dam de doua piese bunicele, destul de similare cu ceea ce ai gasi pe albumele mai vechi, dar ascultabile per total: Crystal Moonlight si Reign of Terror. Si asa ajungem la Danza Di Fuoco E Ghiaccio, care incepe cu un fragment recitat in engleza, care suna a o combinatie intre Tolkien si Manowar, si se continua in italiana. Pe fundal de muzica medievala, se desfasoara ceea ce ei numesc o piesa. Mie, una, mi se pare, in lipsa de un cuvant mai bun, o chestie. Pentru ca piesa aia se imparte in fix 3 parti care n-au nicio legatura una cu alta. Si poate de aceea e singura piesa de pe album pe care n-o s-o mai ascult nici batuta.
Urmatoarea piesa, Raging Starfire, precum si Lost in Cold Dreams, sunt doua piese bune, prima intr-un ritm rapid, cealalta slow, ambele placute.
On the way to Ainor este, pentru mine, cea mai buna piesa a albumului. N-au ales-o ca prim single, e posibil sa nu fie aleasa deloc, dar dupa mine e o piesa foarte buna. Despre chestia aia dupa care au denumit albumul, nu prea am mare lucru de spus, pentru ca nu m-a impresionat in niciun fel. E o piesa de 11 minute care la fel de bine ar fi putut sa sune si 5 si 20… pentru ca e cam la fel de la un capat la altul, si pe alocuri suna a Blind Guardian.
In concluzie? The Frozen Tears of Angels nu e in niciun caz un album prost. Fie, isi are si punctele sale slabe, dar prost nu suna in niciun caz. Problema e ca e proaste n-au fost nici ultimele albume Rhapsody of Fire, care au sunat la fel ca asta. Albumul se poate asculta fara nicio problema si e posibil sa ai vreo doua momente in care sa te trezesti ca emiti un “mama, frate ce tare”, dar per total nu e o capodopera. Cam de 8,5.
