Marillion – “Less is more” (2009)

Trebuie să spun de la început că albumul de față este unul cât se poate de acustic, vocea stând în rândul al doilea, de unde urmărește cu atenție ce se întâmplă. Și lucrul acesta nu dezamăgește, dar cele 12 piese, toate aparținând perioadei în care Steve Hogarth a fost solistul trupei, una din ele fiind nouă sau, mă rog, nefiind adusă la cunoștința publicului până acum, pun unele probleme.

Ingedientele cu care ne tratează “Less is more” sunt cele cu care ne-am obișnuit de atâta vreme când vine vorba de Marillion, de data aceasta cu un accent apăsat pe orchestrație. Cu toate acestea, locul în care pare că nu s-a lucrat mai deloc este tempo-ul. Este, aproximativ, același pe tot albumul și, cum este la cote mai mult decât scăzute, ai tendința de a adormi. Sigur, sunetele acelea sunt perfect echilibrate și împreună sună al naibii de bine, dar “Less is more” este greu de urmărit. Cred că prin unele locuri am recunoscut și influențele EL&P, pe alocuri se adună acorduri parcă smulse din Vanilla Fudge, iar amprenta clasică a trupei nu lipsește nici ea. Însă…

Da, este frumos, mai ales că discutăm de un album acustic. Dar, din nefericire, nu aduce ceea ce așteptam din partea unei formații de calibrul Marillion: acel “ceva” care să atragă și care să te facă să-l asculți și a doua oară. Pentru că după ce asculți 12 piese care sună la fel, e cam greu să vrei să o iei de la capăt.