Home
12 ani. În camera mea, de fapt în camera mea şi a tatălui meu, căci acesta era confortul stalinist, se întindeau insignele. Nena, CC Catch, Sandra, Milli Vanilli, Bad Boys Blue, Modern Talking. Mai târziu, aveam să învăţ să şi fac insigne, spre deliciul vecinilor de bloc, sau spre bucuria mea, care-mi vedeam munca purtată pe piepturile multora.
12 ani. Tata s-a întors într-o zi de la piaţă. Cu ceva salam, raţia de ulei murdar, o ciocolată (“Pitic”, dacă mai ţin bine minte) şi două pâini. Şi cu trei discuri, marfă de contrabandă, de la bulgari. Vândute de ruşi. Creedence Clearwater Revival, Elton John şi Deep Purple. M-am retras în cameră, nu eram foarte interesat. Am revenit peste câteva minute, când dezmăţul muzical dezlănţuit de “cineva” m-a adus acolo. Urma să aflu că era vorba de o trupă care se cheamă Deep Purple şi că piesa se chema “Child in time”. Acesta a fost botezul. Tot un copil sunt şi astăzi. Timpul nu pridideşte să mă cheme către final. Apartamentul s-a schimbat. Tata nu mai este. Dar “Child in time” a supravieţuit.
A urmat perioada în care tata lua casetofonul vecinului de la etajul 7, să ascultăm casete împrumutate, şi copia muzică, pe benzi de magnetofon, de la un alt vecin din blocul de vizavi. Da, el prefera magnetofonul. Aşa am ascultat, la intensitate redusă, ca să nu ne toarne vreun nenorocit de responsabil cu cartea de imobil, Eric Clapton, Van Morrison, John Lee Hooker, Scorpions, The Beatles, Led Zeppelin şi multe altele. Magnetofonul de atunci, un Tesla B95 cred, şi-a trăit viaţa. A fost înlocuit mai târziu un Kashtan 1, marfă rusească, sănătoasă, cu vumetre ce, pe înregistrare, arătau orice altceva decât ce urma să ai pe bandă. A plecat şi Kashtan-ul cândva, pentru un Akai. Benzile mai sunt acasă.
A venit revoluţia şi vremea casetofoanelor International, calitativ nimic altceva decât nişte insulte ordinare la adresa muzicii aruncate într-o cutie care se cutremura la orice acută. Cele mai mari probleme le aveam cu Dave Ingram, de la Benediction, ăla tindea să-mi rupă “difuzoarele”. L-am primit de ziua mea, a fost ziua când l-am inaugurat cu un album de gală, “Highway to hell”, AC/DC. Mi-au dat lacrimile în ziua aceea. Era ziua când eram cu desăvârşire liber. Sosise şi vremea când ascultam “durităţi”, când se aşezau la rând trupele cu “ation” în coadă, când blocul vecin tocmai se întâlnea cu amplificatorul de 50W şi boxele de 75W, scoase pe balcon. Mi-aduc aminte că un domn de la o scară îndepărtată, aflat pe balcon, mi-a făcut cândva un semn de apreciere şi încurajare. Peste puţin timp, aflam că este Octav, de la Octave. Ce vremuri…vremuri când lumea spunea că “In the army now” al lui Status Quo este…blues, şi Doamne, ce frumos era să dansezi la miez de noapte pe piesa aceea, pe la vreo petrecere, mirosind poate pentru prima oară alambicata chimie ce răzbătea din carnea unei femei!
Vremuri în care au apărut caietele cu trupe. Discografii, componenţe. Caiete groase, de 200 de pagini, de matematică. Se scria cu creionul, pentru ca modificarea să fie uşoară. Lumea a început să mă întrebe, cei de lângă mine mă considerau sursa lor de informaţie. Cumpăram zeci de reviste de profil, mă uitam la toate emisiunile, ascultam orice porcărie de album, oricât de prost ar fi fost înregistrat pe caseta care, din Lucky, devenise RAKS. Era semn de evoluţie, dar şi semn că ne aşezam acolo unde ne era matca, la porţile Orientului care, din nefericire, nu ni s-a deschis decât cu lucrurile mici şi mizere.
Vremuri în care am primit discuri de la bunica mea din Canada. O mână de discuri. Aşa am aflat de Twisted Sister, ale căror piese le fredonez şi acum fără să stric o singură notă. Vremuri în care mi-am cumpărat Celelalte Cuvinte, trupa care mi-a alinat, fără să ştie, de mii de ori sufletul cutremurat de pasiuni trecătoare şi, poate, inutile. Aşa am descoperit şi ZZ Top, acea “mică trupă din Texas”, cum le place să-şi spună, clipă în care am priceput că nu numărul componenţilor decide calitatea.
Într-una din aceste zile aruncate prin rândurile de mai sus, iadul a luat foc. Pentru că a ajuns la mine o casetă cu “Kings of metal”. Era 1989. Era pe 29 decembrie, la 2 zile după ziua mea de naştere. Era şi la câteva zile după asasinatele necesare pentru ca România să poată să se scuture, măcar aparent, de tiranie. Oamenii mureau, un politruc nenorocit îşi însuşea sângele cu greu spălat de pe străzi. România încă îşi jelea morţii, iar eu aflam, stupefiat, că pe lumea aceasta există Manowar şi că “Your kingdom will come”. A venit. La 20 de ani. Atât am aşteptat pentru ca anul acesta Manowar să se urce pe scena din faţa mea şi să-mi arate că, pe lângă maşina de muzică pe care mă aşteptam să o conducă, Joey DeMaio mai poate conduce şi discursuri “politically correct”, în splendidul stil american.
Zile de liceu. Zile în care mimam fiori la Skid Row şi îmbrăţişam codane pe “I remember you”, piesă cu care cred că am câştigat câteva concursuri ad-hoc de karaoke, puse la cale la petrecerile de la care începusem să nu lipsesc. Zile în care mă prăbuşeam pe scările din spate ale liceului, după o cură de vodcă, sau dormeam în parc, în braţele colegilor de suferinţă, după vreun concert mai răsărit, terminat cu o libaţie. Zile în care am aflat cine sunt Magnum, şi ce album fantastic este “On a storyteller’s night”, pe care vi-l recomand oricând cu plăcere şi încredere că nu aveţi ce să-mi reproşaţi după aceea. Şi, de ce nu, zile în care m-am îndrăgostit de Mike Tramp, de la White Lion, o trupă care a avut parte de prea puţin pentru prea multul pe care-l oferea.
DeMaio.info.
Pentru toate zilele de mai sus. Pentru că despre muzică trebuie să se şi vorbească, nu doar să se sugereze. Pentru că ne-am săturat să vedem scris că Steve Vai este un chitarist obscur şi că Voltaj şi Direcţia 5 “sunt rock”, aşa cum mi-a sugerat, într-un bar, un jurnalist care mă va ţine minte. Pentru că avem curajul de a spune lucrurilor pe nume, pentru că nu dorim doar ştiri, pentru că suntem sătui să vedem că nimic nu se întâmplă.
Pentru că vrem să luăm atitudine. Şi, da, vrem să facem asta pentru voi. Pentru noi am făcut toate cele de mai sus.
Bine-aţi venit pe ceea ce a devenit, de azi, “Blogul de Rock”.
