MEGADETH
Puternici, marcanţi, în formă. Mi-a clocotit sângele în vene la “A tout le monde”, piesă care m-a însoţit exact din clipa când am ajuns acolo. Mustaine şi ai lui nu sunt cine ştie ce showmani, asta dacă am compara lucrurile cu ceea ce fac bufonii de la Manowar, dar produc muzică exact în stilul pe care-l ştiam de atâţia ani. A fost plăcut să-i revăd, pentru că data trecută, la Arenele Romane, am fost nevoit să ies după primele trei piese, din cauza faptului că sonorizarea îţi ataca pur şi simplu urechile. Un recital curat, tehnic, precis şi un Mustaine căruia trebuie să-i mulţumim că a dorit să dovedească nişte treburi.
SLAYER
Nu sunt nici pe departe preferaţii mei, aşa că nu am foarte multe de spus. Am stat pe jos, aşteptând să treacă vremea şi să vină Metallica. Am avut senzaţia că se repetă aceeaşi piesă la infinit, de altfel aceasta a fost senzaţia altora, aşa că nu am de ce să mă ruşinez de ea. Urlete, duritate, zdrăngănit de chitară, din punctul meu de vedere lipsea muzica. Din punctul de vedere al celor care merg pe Slayer, se pare că era vorba de fericire maximă. Foarte bine, sper să le fi plăcut.
METALLICA
Nimic deosebit faţă de ceea ce am văzut ultima dată. Nu s-au schimbat, lucrurile stau la fel. Un recital bun, corect, cu piesele pe care le aşteptam, şi cu un “Seek and destroy” parcă mai anemic decât cel trecut. În sfârşit. A fost trupa la care am lăsat geaca şi tricoul de pe mine şi am preferat să fac ca toţi dracii, mă rog, beneficiind de faptul că şi alţii făceau asta pe lângă mine. Mi-am dat seama ce departe sunt anii în care nu concepeam să nu fiu în grămada de nebuni, şi mi-am confirmat că mă mai pot mişca, dacă este nevoie. Hetfield şi compania au fost brici. Normal, după atât de mulţi ani în frunte nu ai cum să fii altfel.
So…cam aşa ceva.
