Home
THE WICKED TRILOGY a debutat în 2008, cu albumul “The Scarecrow”. Deosebit de legat, al dracului de melodic şi cu nişte părţi care te făceau să sari de pe scaun. Normal, după o asemenea bijuterie nu poţi face altceva decât să stai cu limba scoasă până la următoarea parte. Sau, următoarele, pentru că Tobias a decis că e cazul să le lanseze pe celelaltă două în acelaşi timp.
Când te uiţi pe lista de muzicieni prezenţi pe cele două albume Avantasia, te cam sperii. Bruce Kulick, Jørn Lande, Michael Kiske, Bob Catley, Klaus Meine, Tim “Ripper” Owens, André Matos, Eric Singer, Henjo Richter, Alex Holzwarth sau Jon Oliva. Impresionant, nu-i aşa? Ei, de aici încep unele mici probleme. Sau mari.
Tobias Sammet reuşeşte să impună pe cele două albume o diversitate care cu greu poate fi regăsită în altă parte. De la o piesă la alta, nimic nu este la fel, piesele sunt delimitate, povestea se spune cu fiecare dintre ele, iar soliştii aleşi exprimă extrem de bine punctele care trebuie puse între capitole. Ei, ei, ei…numai că lucrurile sunt foarte greu de ascultat tocmai din cauza diversităţii. Pentru că orice album are nevoie de omogenitate. Bine, nu una ca aceea de pe ultimul Exodus sau Slayer, de nu ştii unde se termină o piesă şi unde începe alta. Nu, departe de aşa ceva, sunt sătul de hârâit chitara timp de 12 piese şi de grohăit pe fiecare centimetru de CD găsit liber. Însă nici o “spargere” de la piesă la piesă nu ajută cu nimic.
Poate că a scoate două albume deodată cere mai mult timp şi inventivitate decât are Tobias la dispoziţie. Poate că un singur album era suficient. Adevărul este că de pe cele două minuni de mai sus se pot aduna vreo opt piese care să arunce în aer un singur album. Aşa, eu personal rămân cu o încercare nebunească a lui Tobias din care am primit şi bune, dar şi rele.
De final, o piesă. Nu ştiu de ce, dar pe asta am ales-o.
Şi pentru că nu sunt singurul care a gândit aşa despre aceste albume, vă recomand să citiţi şi recenzia lui Garm, ca să nu spuneţi că bat câmpii.
